Teoretic, un copil e un „bun” comun, obținut de cele mai multe ori în timpul căsniciei. El care conferă drepturi și obligații egale celor doi parteneri de viață. Practic, în caz de divorț, un minor va ajunge să petreacă mai mult timp doar cu unul din părinți, în timp ce al doilea este ținut la distanță sau, în cel mai fericit caz, are un program de vizitare bine stabilit. Deși, de multe ori, vina pentru un mariaj ratat este comună, foștii parteneri vor încerca să pasese responsabilitatea de la unul la celălalt. Iar acest lucru nu ar avea o importanță prea mare dacă la mijloc nu s-ar afla un copil care nu înțelege mare lucru din conflictele sentimentale ale adulților.
În practica judiciară, avocații se confruntă cu două situații foarte bine explicate de psihologie. Pe de o parte sunt părinții victime, care pierd dreptul esențial de acces la propriii copii, pe de altă parte sunt părinții alienanți (care înstrăinează). Aceștia din urmă fac tot posibilul să îngrădească accesul foștilor parteneri la copiii lor. „Da, copiii sunt folosiți din ce în ce mai des ca armă. Vorbim de o realitate dureroasă, care ar trebui să îngrijoreze, dar și să conducă spre identificarea unor pârghii legale apte să contrabalanseze acest fenomen. Din păcate, în astfel de cazuri, singura victimă sigură este chiar inocenta armă”, ne spune avocatul Adrian Amuza (foto), specializat în divorțuri cu minori.
Modalitățile în care copiii sunt transformați în astfel de instrumente letale sunt dintre cele mai diverse, unele depășind aria puterii noastre de imaginație, spune avocatul, care a identificat, de-a lungul carierei sale, o serie de cauze care îi determină pe părinți să-și facă propriii copii să-și urască mama sau tatăl.
Orgoliul personal, dorința de răzbunare, lipsa de responsabilitate, ignoranța sau nepăsarea sunt doar câteva dintre cauzele pentru care unii părinți ajung să distrugă ce este mai sfânt și mai frumos în copiii lor, adică însăși copilăria. Micuții, care până mai ieri își adorau părinții, ajung în final să-l respingă pe unul dintre ei în cele mai brutale și inedite feluri. În termeni psihologici, acest comportament al adulților se numește alienare parentală. „Personal prefer să-i spun abuz psiho-emoțional, pentru că nu mă refer acum și la celelalte forme de abuz. Mă feresc să folosesc termenul de alienare pentru că este un concept destul de alunecos și dificil de definit, mai ales că nici printre psihologi nu există consens”, spune avocatul, care atrage atenția părinților care nu trec peste orgoliile de moment că pot provoca răni sufletești ireparabile copiilor lor.
Din experiența psihologilor care tratează astfel de cazuri, copiii pot ajunge să se izoleze, să nu mai aibă încredere în forțele proprii, să nu mai spună adevărul sau să-l ocolească ori să-l deformeze. În unele situații, efectele transformării copilului în armă sunt de ordin patalogic. „Printre alte consecințe nedorite, astfel de copii ajung să creadă că minciuna și forța sunt cele mai eficiente mijloace pentru a obține ce își propun, nu educația, nu talentul însoțit de transpirație, nu munca, nu onestitatea. Deformarea sau pervertirea personalității viitorilor adulți nu face decât să contribuie la o perpetuare a ceea ce vrem să evităm”, conchide avocatul.
