In 2000, stiam cine sunt Nadia Comaneci, Gina Gogean sau Lavinia Milosovici. Gimnastica reprezenta un nou taram pe care incepusem sa-l explorez. Si am inceput. Cu Andreea Raducan. Cu Jocurile Olimpice de la Sydney. Cu momentul de glorie al celor trei steaguri tricolore, cu lacrimile copilei de 16 ani. De atunci au urmat Catalina Ponor, Monica Rosu, Sandra Izbasa si Larisa Iordache. Insa pentru mine, adevarata frumusete a gimnasticii a inceput cu Andreea Raducan.
Am intalnit-o dupa 14 ani. O femeie la fel de puternica si frumoasa, care isi dedica timpul pentru ajutarea celor din jur si pentru incurajarea copiilor pentru a face sport. La sediul Fundatiei Olimpice Romane, intr-o zi calduroasa, Andreea Raducan se pregatise temeinic pentru interviul cu noi. Zambareata si dornica sa ne ajute cat mai mult, ne-a transmis imediat din energia ei.
Iar cele doua ore pe care le-am petrecut impreuna au trecut ca prin vis. Am mers in parc, am vorbit despre orice ca si cum ne cunosteam de ani. Asa am aflat ca mama ei este pasionata de flori, am descoperit ca locuim in zone apropiate si intr-un fel ne-am imprietenit. Despre Andreea Raducan as putea sa va povestesc ore la rand, insa va spun doar o intamplare sugestiva. La cateva ore dupa incheierea interviului, am primit un mail cu numele filmului preferat. A promis ca va face asta, deoarece atunci nu-si amintea.
- Cu ce amintiri ai ramas din perioada anilor pe care i-ai petrecut in cantonamente si la concursuri?
- Sunt aproximativ 16 ani pe care i-am dedicat sportului de performanta, aproape jumatate din viata mea. Am pastrat in suflet ceea ce s-a intamplat la Sydney, chiar daca au fost si intamplari mai putin placute. Am gasit puterea necesara sa raman cu partea buna a lucrurilor, pentru ca am intalnit oameni deosebiti si am reusit o performanta deosebita. La festivitatea de premiere, deoarece nimeni nu se astepta ca trei sportive din aceeasi tara sa urce pe podium, nu exista un al treilea drapel, asa ca am asteptat sa aduca unul de la competitia de scrima.
- De ce perieptii ai avut parte in cele 360 de zile din an in care stateai cu colegele si antrenorii?
- Gimnastele nu prea au voie sa manance dulciuri, iar de fiecare data cand mergeam la un concurs, pe drumul de la aeroport pana la hotel cautam cel mai apropiat loc de unde am fi putut sa ne cumparam ceva bun. Imi aduc aminte ca la o competitie in Japonia am mers atat de devreme la magazin, incat pe strada erau doar oamenii care faceau curatenie. La Deva, fetele cu forta mai mare in brate, coborau pur si simplu pe cearceafuri. Macar ne fructificam antrenamentele si ne mentineam in forma. (zambeste)
- Va prindeau sau reuseati sa scapati?
- Ooo, si nu doar o data (rade). Va dati seama ca nu am fost prima generatie care plecam dupa ciocolata. S-a mostenit odata cu performantele si traditia in gimnastica. Ne-au prins de cele mai multe ori. Antrenorii incercau sa ne explice ca nu e bine ce facem, mai ales ca eram sub semnatura lor. Acum, daca stau sa ma gandesc, ii inteleg perfect.
Au trecut aproape 14 ani de la Jocurile Olimpice de la Sydney, acel concurs care ar fi trebuit sa reprezinte cea mai frumoasa amintire din cariera Andreei. Si asa a fost timp de cateva zile. A pierdut o medalie, dar a castigat respectul si admiratia milioanelor de oameni care au suferit impreuna cu ea. In iulie 2014, Andreea Raducan vorbeste deschis despre acele momente, chiar daca sentimentul de frustrare a ramas intr-un colt al inimii. Era doar un copil, dupa cum avea sa-mi spuna in timpul interviului.
- Cum privesti dupa 14 ani intamplarea nefericita de la Sydney?
- Imi este inca foarte greu sa pot intelege cum am pierdut un titlu olimpic din cauza unei pastile de nurofen. Nu am vrut sa pozez ca victima, nu vreau ca oamenii sa-mi planga de mila, insa a fost o nedreptate si o lume intreaga s-a revoltat. Mi-au spus din start ca nu este un caz de dopaj, ca nu este vina mea, insa visul tot s-a destramat. Au fost multe lucruri care nu au stat in picioare. M-au lasat sa concurez dupa 2 ore, desi in regulament se specifica ca un sportiv este exclus din activitatea competitionala intr-un asemenea caz. Sper ca intr-o buna zi oamenii sa-si dea seama ca au facut o mare nedreptate si sa faca un gest moral, sa faca o derogare, iar aceea finala de la Sydney sa aiba doua campioane olimpice.
- Ce cariera crezi ca ai fi urmat daca nu alegeai gimnastica?
- Ca sa fiu foarte sincera, cred ca orice as fi ajuns sa fac, investeam la fel de multa pasiune. Banuiesc ca nu as fi ales o cariera in medicina, deoarece mi-e greu sa vad oamenii cu probleme si mi se face rau cand mi se ia sange, cred ca am un fel de fobie.
- Cat de dificila a fost trecerea de la un program strict la libertatea oferita de viata unei persoane normale?
- Oamenii se astepta la un usor dezechilibru din partea noastra, pentru ca in cantonament aveam un program strict, persoane care aveau grija de noi. Cand am iesit de acolo, lucrurile s-au complicat putin. Nu mai stiam care este drumul cel bun, in cine sa avem incredere, asa ca a fost destul de dificil. Nu mi-am dorit sa devin antrenor, de aceea m-am orientat spre o cariera in jurnalism si m-am implicat in numeroase proiecte la Fundatia Olimpica Romana.
- Daca ne-am intalni peste 3-4 ani, cum ti-ar placea sa te regasesc?
- Imi doresc ca intr-un interval scurt de timp sa am o familie mai mare, adica sa devin mama, deoarece imi plac foarte mult copiii. In rest, mi-ar placea sa ma implic in cat mai multe proiecte cu ajutorul carora sa ajut promovarea unui stil sanatos in randul copiilor.
- Te recunoaste lumea pe strada? Te opresc sa-ti ceara autografe sau sa-ti vorbeasca?
- Se intampla frecvent ca oamenii sa ma opreasca, sa-mi spuna ca eu sunt campioana lor, iar aceste lucruri ma ajuta foarte mult. Lumea mai intreba de multe ori de ce nu am plecat din tara unde as fi putut castiga multi bani, insa in alta parte nimeni nu mi-ar mai fi spus: "Esti campioana noastra".
- Iti mai amintesti ce ai facut cu primii bani pe care i-ai castigat din sport?
- Parintii mei au facut o groaza de sacrificii pentru a putea merge la antrenamente si la concursuri, iar eu am fost intotdeauna constienta de acest lucru. Asa ca de fiecare data aveam grija sa le cumpar cele mai frumoase cadouri parintilor si fratelui meu.
- Iti place sa mergi la cumparaturi? Ce obiecte vestimentare nu iti lipsesc din garderoba?
- Nu prea am rabdare la shopping, mi-ar placea sa existe o persoana care sa ma ajute in acest sens. Cu toate acestea imi plac rochitele, port tocuri, chiar m-am dezobisnuit de incaltamintea sport. Daca am de ales o tinuta mai casual optez pentru blugi si o camasa. Ma mai uit prin reviste cand calatoresc, insa nu acord o importanta prea mare. Am foarte multe rochite, blugii ii cumpar din strainatate pentru ca in tara nu gasesc marimea potrivita. Si pentru pantofi am o pasiune.
- Ce nu-ti lipseste din geanta?
- Portofelul, telefonul, un parfum si un gloss. Nu prea sunt pasionata de tehnologie si totusi cand imi uit telefonul acasa, simt ca nu am maini si picioare. Asa ca ma intorc dupa el.
- Ce obiecte ai lua cu tine pe o insula pustie?
- Cred ca as reusi sa gasesc sa fac ceva acolo cu care sa-mi ocup timpul, deci as avea nevoie de un costum de baie si o crema de protectie.
- Iti place sa gatesti? Care este desertul tau favorit? Ai reusit sa pastrezi strictetea programului din perioada in care concurai?
- Nu sunt o mare pasionata, dar cand am timp mai fac pentru ai mei cate ceva. Prepar cu mare drag tiramisu, imi plac foarte mult clatitele, dar ma tot chinui de ceva vreme sa fac aluatul potrivit. Din pacate nu prea mai respect programul din trecut, totul se desfasoara in functie de programul pe care il am in ziua respectiva. Am grija sa am ceva de rontait in geanta, un iaurt, niste biscuiti, asa ca ma adaptez dupa obligatiile pe care le am de indeplinit.
- Ce carti preferi? Filme, actori?
- Dupa ce m-am lasat de gimnastica, am citit multe carti de dragoste, apoi m-am orientat spre literatura psihologica, deoarece aveam nevoie si pentru studiile superioare. Mi-a placut foarte mult Les Intouchables, ii admir pe George Clooney, Julia Roberts. Pe Catherine Zeta Jones si Michael Douglas i-am intalnit la Monte Carlo, mi s-au parut niste oameni deosebiti.
FOTO: Teodora Maftei
