EXCLUSIV Leslie Hawke, despre cei 18 ani petrecuți în România: „Am simțit că aici este locul meu”


În anul 2000 venea în România prin programul de voluntariat Peace Corps (Corpul Păcii). Leslie Hawke, mama celebrului actor Ethan Hawke, nu-și imagina că avea să petreacă 18 ani în această țară în care sărăcia și neajunsurile își făcuseră cuib trainic.  


Acum se pregătește să părăsească țara care a adoptat-o ca pe o fiică a ei pentru a se dedica unui alt proiect, de data aceasta în SUA.

Leslie Hawke (66 de ani) e unul din puținii oameni născuți în afara României care ar merita o statuie în această țară. Lucrurile pe care le-a realizat aici pentru creșterea accesului copiilor defavorizați la educație a inspirat autoritățile române să facă ceea ce ar fi trebuit să întreprindă fără imbold din afară. Împreună cu Maria Gheorghiu a fondat Asociația OvidiuRo, în 2004, o organizație neguvernamentală care a reaprins speranța în zeci de mii de familii greu încercate din România.

A venit în România în anul 2000, în Bacău, cu gândul să facă ceva voluntariat. Văzuse mai toate fețele sărăciei, în Africa, și credea că nimic nu o va surprinde aici. Însă, la noi a întâlnit alt soi de sărăcie, izvorâtă din lipsa de educație. A decis să-și acorde un răgaz de 20 de ani, pentru a schimba cu adevărat ceva.

Cum a fost șederea ei în România și care sunt planurile de viitor vom afla de la Leslie Hawke în persoană, într-un interviu acordat Perfecte.ro.

Sunt încă mulți români care nu înțeleg cum de ați părăsit SUA pentru a ajuta oamenii sărmani din România. Deci, care e explicația?

„Deoarece asta mi-am dorit să fac. Așa cum Biblia spune, acolo unde simți că trebuie să fii, acolo va fi și inima ta. Fostul vicepreședinte Joe Biden a spus același lucru, altfel: Nu îmi spune cât valorezi, arată-mi cât ești dispus să investești și o să îți spun eu cât valorezi. Eu pun mare preț pe educație și pentru mine este foarte important să-i ajut pe alții să aibă o viață mai bună. Pur și simplu urăsc să văd cum potențialul unui copil este risipit din cauza faptului că nu i se oferă oportunitățile necesare. În asta cred cu adevărat, acolo e inima mea, iar eu îmi urmez inima.” 

Leslie Hawke: „Fiul meu a fost mândru de mine”

Ați simțit vreodată că prin venirea în România v-ați neglijat propria familie? Ethan, de exemplu. Ce a spus el de decizia dumneavoastră?

„Nu m-aș fi gândit niciodată să vin în România când Ethan era copil, însă în anul 2000, când am plecat din State, el avea deja 30 de ani și era el însuși tată. Sunt convinsă că a fost mândru de mine, să mă vadă făcând ceva ce contează - și, în acel moment al vieții lui, este posibil să se fi și bucurat să iau puțină distanță de el.” :)

Cât de mult din ceea ce v-ați propus ați și reușit în timpul șederii în România?

„Nu sunt foarte sigură de ce am reușit să realizăm, cu adevărat. Inițial, ce mi-am dorit a fost să ajut câțiva copii pe care i-am cunoscut în Bacău (când cerșeau pe stradă), să meargă la școală. Și, datorită Mariei – și faptului că știa și înțelegea atât de bine sistemul educațional românesc, am reușit să facem asta. 

Apoi, ne-am propus împreună să atragem atenția – atât autorităților, cât și opiniei publice, în general – cu privire la cât de important este să educăm TOȚI copiii României. Sunt convinsă că am ajutat câțiva copii să urmeze școala și să aibă o viață mai bună decât ar fi avut-o dacă nu interveneam – și mă bucur că am făcut asta. Cred, de asemenea, că i-am făcut pe unii profesori și directori de școală să înțeleagă că problema reală o reprezintă faptul că, de cele mai multe ori, părinții extrem de săraci sunt intimidați și descurajați de sistem; și nu faptul că nu le pasă de educație îi face să nu-și ducă copiii la școală sau la grădiniță. Atunci când profesorul și școala în general îi primesc și îi susțin, ei chiar își înscriu copiii la grădiniță. Iar atunci când obstacole reale, precum distanța mare până la grădiniță și lipsa transportului sau lipsa hainelor pentru cei mici, sunt cumva înlăturate și cu ajutorul echipei locale, chiar îi aduc cu regularitate. 

În egală măsură, sunt conștientă de faptul că ceea ce noi am făcut nu va avea mai departe un impact major dacă oamenii din jurul lor nu continuă ce am început noi, și după ce intervenția noastră se încheie. Schimbarea socială și evoluția unei societăți se întâmplă într-o perioadă lungă de timp și cu intervenții cumulate. Însă trebuie cu toții să fim conștienți de faptul că este spre binele tuturor ca toți copiii săraci să fie școlarizați – și să investim în asta – dacă ne dorim să le lăsăm mai departe copiilor noștri o societate funcțională.”

FOTO: Ovidiu Micsik

Oficial, părăsiți România în 2020. V-ați imaginat vreodată că veți sta atât de mult la noi în țară? Care sunt planurile de viitor?

Să rămân în România pentru o perioadă atât de lungă a fost ceva normal pentru mine – să plec este partea mai dificilă. Atunci când am venit ca voluntar Peace Corps, mi-am dat seama că nu pot să fac cu adevărat ceva care să aibă impact dacă nu îmi asum să fac asta pentru o perioadă mare de timp. Și, pentru mulți ani, am simțit că aici este locul meu. Însă, după rezultatele ultimelor alegeri prezidențiale din SUA mi-am dorit să mă întorc acasă și să încerc să mă implic, pentru ca țara mea să fie condusă de alt fel de oameni, care eu cred că sunt mai potriviți să facă asta. Așa încât în această perioadă, până pe 6 noiembrie, fac parte din echipa unui candidat pentru Senatul Statelor Unite în care eu cred (Beto O’Rourke).”

Copiii și accesul lor la educație timpurie au fost în centrul atenției muncii dumneavoastră aici în România. Cât de greu e să duci educația mai aproape de comunitățile defavorizate?

„De fapt, nu este greu deloc. Însă lipsa șansei la educație de care ei înșiși s-au lovit i-au făcut să nu mai aibă încredere că pentru copiii lor poate fi și altfel – și, practic, nu mai îndrăznesc să creadă. Și ce este chiar dureros e că, tratați cu puțin respect și cu bunătate, te izbesc receptivitatea și responsabilitatea de care nu îi credeai poate în stare.

De ce e programul „Fiecare copil în grădiniță” o mare realizare pentru dumneavoastră și OvidiuRo?

„În primul rând, faptul că a ridicat problematica educației preșcolare și a subliniat importanța facilitării accesului la grădiniță pentru cei mai săraci copii. Dacă vreți ca ei să rămână în școală suficient de mult cât să poată să se angajeze, dacă vreți ca rata abandonului școlar să scadă, este necesar să puteți asigura accesul la educație preșcolară de calitate pentru toți copiii. Dacă sunt singurele intervenții, programele tip A doua șansă nu pot avea un impact, mai ales că intervin asupra adulților. Dacă însă există un mix de intervenții, în special cele adresate educației preșcolare, șansele copiilor defavorizați să urmeze o instituție de învățământ și să nu abandoneze timpuriu cresc considerabil.”

În România, programele și campaniile sociale sunt, de regulă, sprijinite de sectorul privat, de sponsorizări. Ce șanse au proiectele derulate de organizații precum OvidiuRo dacă nu sunt sprijinite de politici publice?

„Rolul sectorului non-guvernamental este să tragă un semnal de alarmă cu privire la problemele sociale – și să dezvolte programe care, la scară mică, să demonstreze eficacitatea unor soluții la aceste probleme. Iar apoi, rolul lor este de a pune presiune asupra autorităților publice și de a le ajuta să transforme programe sociale eficiente în politici publice.”

Cum ați reacționa în următoarele situații:

A. Un băiat de zece ani, sărac îmbrăcat și cu picioarele goale, se apropie de dumneavoastră și vă cere bani pentru a-și cumpăra pâine.

„L-aș întreba unde locuiește, dacă merge la școală și în ce clasă este. Iar dacă aș avea mâncare la mine, i-aș da și lui din ce am eu.  Într-o lume ideală, aș lua legătura cu autoritățile publice, aș afla care este situația lui familială și care este motivul pentru care cerșește. 

Cu siguranță, nu i-aș da bani. Desigur, îmi pare foarte rău de copiii care cerșesc, însă dacă i-aș da bani, ar însemna că încurajez ceea ce el face – adică cerșitul. Și practic îl încurajează pe cel care l-a pus să facă asta – cel mai probabil unul din părinți – să continue. Din punctul meu de vedere, este total greșit ca un copil să cerșească. În SUA, acest lucru nu este tolerat. Un copil care cerșește va fi luat de Serviciile Sociale, iar dacă părinții lui nu încetează să-l trimită la cerșit, părinții vor fi decăzuți din drepturi și copilul, luat de lângă ei. Trebuie să recunosc că nici această practică nu este cea mai bună pentru copil, însă cred că este esențial ca cerșitul să fie descurajat, în cazul copiilor mai ales; în primul rând, pentru binele copilului. Această practică ar trebui pur și simplu interzisă, așa cum să umbli gol pe Calea Victoriei este interzis.” 

B. Treceți pe lângă un muzician care interpretează pe stradă, la chitară, un cântec care vă amintește de copilărie și familie.

„Întotdeauna (ei bine, aproape întotdeauna) las câțiva lei oricui cântă pe stradă. Eu cred că muzica stradală este o muncă legitimă pentru muzician. De fiecare dată mă binedispune și presupun că are același efect pentru oricare dintre noi. Așa cum încerc să cumpăr obiecte de la artiști artizanali care vând pe stradă ceea ce fac cu propriile mâini. Ce fac ei este, de asemenea, o muncă legitimă.”

C. O femeie în vârstă, care stă în fața unei biserici, vă cere bani pentru a-și cumpăra medicamente.

„Cel mai probabil, prima dată când o văd, i-aș da câțiva lei. Dacă aș vedea-o de fiecare dată făcând asta, nu cred că i-aș mai da bani. Îmi pare tare rău când văd un om în vârstă, cerșind. Știu că în orașele mari, unii dintre ei fac parte din rețele organizate, însă sunt și mulți care pur și simplu se zbat să trăiască de azi pe mâine. Timp de mulți ani am văzut o doamnă cochetă care cerșea în zona Lipscani. La un moment dat am întrebat-o de ce cerșește și mi-a răspuns – în engleză! – că nu îi ajunge pensia. Din acel moment, am simțit că m-a evitat. Din punctul meu de vedere, doamna aceasta pur și simplu profita de pe urma turiștilor. Pe de altă parte, cumva am și admirat-o, pentru îndrăzeala cu care făcea asta.”

Leslie Hawke e acel voluntar de care România a avut nevoie în cei mai grei ani, cei de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană. Însă, voluntarii vin și se duc. Contribuția lor la bunăstarea unei comunități e limitată, dar, totuși, atât de importantă. Ei fac ca lucrurile să se miște într-o țară paralizată în veșnica tranziție, scuza cea mai la îndemână a politicienilor.

Carte de vizită Leslie Hawke

Leslie Hawke s-a născut în 22 februarie 1952 în Texas, SUA. S-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu Jim Hawke, tatăl lui Ethan Hawke. Un an mai târziu a venit pe lume și actorul.

A divorțat de Jim Hawke la vârsta de 21 de ani, dar s-a recăsătorit după zece ani. Nici acel mariaj nu a ținut.

În august 2011 a reluat corespondența cu un prieten din tinerețe, avocat de meserie. David Weiss (acum în vârstă de 67 de ani) a cerut-o în căsătorie în acel an, iar nunta a avut loc în Ajunul Anului Nou.

În afară de Ethan, Leslie mai are doi copii vitregi și doi copii adoptați din Etiopia. 

În mai 2018 scria pe Facebook că își vinde casa de vacanță din România, pe care o deține în satul Nenciulești, județul Buzău.

În primii ani de activitate în România a lucrat ca voluntar în cadrul Fundației de Sprijin Comunitar din Bacău, unde a oferit suport mamelor și copiilor din zone defavorizate.

În 2004 a fondat, împreună cu Maria Gheorghiu, Asociația OvidiuRo, care a facilitat accesul la educație timpurie copiilor sărmani și de etnie romă din comunități extrem de sărace din România. Unul dintre cele mai ample și de succes proiecte derulate de OvidiuRo în ultimii 15 ani este „Fiecare copil în grădiniță”. Inspirat din realitatea dură a comunităților sărace din România, proiectul a beneficiat de sprijiul Ministerului Educației și al Guvernului, care au acceptat să sprijine cu câte 50 de lei lunar fiecare copil provenit din familii sărace care vine la grădiniță.

  • EXCLUSIV Leslie Hawke, despre cei 18 ani petrecuți în România: „Am simțit că aici este locul meu”

related posts

Modifică setările cookies