De când lucrezi la PRO TV și ce presupune job-ul tău?
Lucrez în PRO TV, practic, de la început. Am ajuns aici pe vremea lui Canal 31, datorită colegilor mei de la facultate, de la Imagine de Film. Mergeam cu ei, la filmări. În fine, pe vremea aceea, când eram studentă, voiam să mă duc la școală, să nu pierd cursurile, numai că viața m-a adus în situația în care nu am mai avut bani să-mi termin filmul de școală și colegul meu, Florin Costache, care tot așa, era angajat la Canal 31, mi-a zis: ”Acum ori niciodată!. Este ultimul tren. Vii sau nu vii?” Și mi-am luat inima-n dinți, mi-am luat press book-ul cu fotografiile pe care le făceam la cursul de fotografie și, pe scările PRO TV, m-am întâlnit cu Dan Berlogea, care mi-a spus: ”Bine, OK, hai să încercăm, să experimentăm”. Acum, pe vremea aceea, nu prea erau fete cameraman pe teren. Și așa m-am angajat. Gabriel Crețean, care era deja un nume în PRO TV, a fost unul dintre oamenii care m-au susținut la început.
Am intrat direct la ”Bună dimineața”, la domnul Florin Călinescu... Era un ritm alert și norocul meu este că stau aproape de PRO TV. Pe vreme aceea, foloseam pagere. Și am lăsat să se înțeleagă că sunt disponibilă. Așa că mă băgau la toate proiectele: la primele ore, mă duceam la ”Bună dimineața”, apoi mergeam pe teren pentru ”Bună dimineața”, iar seara mă chemau să stau la emisiunile live, de genul ”Față în față cu Ilie Șerbănescu”, și toate proiectele care mai erau. Am fost conștientă de la început că, dacă nu o să trag tare și nu o să filmez cât mai mult, n-o să am cum să răzbat.
Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Veselă, optimistă, încăpățânată. Iubesc oamenii. Încerc, pe cât posibil, să-i ajut pe cei din jur. Încerc să nu-i încurc pe alții. Îmi place să-mi văd de treaba mea. Îmi place să-i respect pe cei din jurul meu și să nu-i judec.
Ce-ți place cel mai mult la cariera ta de până acum?
Cred că tot, pentru că fiecare moment este special. Chiar și filmările mai puțin plăcute, mai dureroase... Mi-am dat seama, acum vreo doi, că pornirea aceasta de a fi cameraman a venit dintr-o inconștiență, pentru că n-am avut niciodată un plan, în genul ”mă angajaz în cinematografie sau în televiziune”. Pur și simplu, mi-a plăcut ideea asta de a filma, de a face imagine și cred că viața m-a dus, pas cu pas, exact unde trebuia să ajung.
Cum ți-ai dat seama că aceasta este meseria potrivită pentru tine?
Instinctual. Prima mea facultate a fost Mecanică, pe care am făcut-o la Suceava. Și, pe vremea aceea, era toată nebunia aia cu Mișcarea Studențească. Noi, de la Suceava, veneam la București să căpătăm autonomie universitară. Într-o zi, un coleg de-al meu, de la Suceava, trecea pe lângă mine și mă întreabă: ”Nu vrei să vii la București și să fii fondatoare la Liga Democrată a Studentelor din România?”. Am stat cinci secunde și am zis bine. Și așa am venit la București, unde am cunoscut-o pe președinta acestei organizații care, mai târziu, când am terminat Mecanica, mi-a spus să vin la București, să lucrez la ONG-ul ei contra casă și masă, ceea ce pentru mine a fost important. Aveam relaxarea că am unde să stau în București, ceea ce conta foarte mult. Soțul ei a fost cel care mi-a dat ideea de a urma și Facultatea de Imagine de Film. La un moment, era un congres studențesc unde erau invitați celebrul finanțist Rugină și Patriciu. Mi-a pus o cameră VHS în brațe și mi-a spus: ”Asta este o cameră de filmare, astea sunt butoanele, filmează, că este important!”. Și am pornit camera și a fost un coup de foudre. După care mi-am dat seama că am nevoie de mai mult, așa că, întorcându-mă la Suceava, am făcut un curs de televiziune. Acesta a fost încă un pas spre Facultatea de Imagine. Am ajuns din nou la București. Eram un om realist și mi-am dat seama că, dacă dau la facultatea de stat, n-am nicio șansă. Și așa am intrat la Hyperion. Când am venit la PRO TV, nu filmasem niciodată pe beta. A fost o provocare. Ce învățam eu nu se pupa cu imaginea de televiziune. La facultate, era tendința asta, să facem clar-obscur, să facem artă... Ei bine, am venit în PRO TV și mi-am dat seama că imaginea trebuie să fie frumoasă, plastică, să aibă culoare... fără alb-negru trist (râde). Am avut noroc când m-am angajat în PRO TV de toți colegii mei, mai ales din departamentul de imagine, care m-au susținut foarte mult.
Există avantaje sau dezavantaje, atunci când mergi pe teren și oamenii văd că persoane care filmează este femeie?
Orice om care lucrează în televiziune trebuie să aibă, pe lângă talentul de a face acea meserie, și un caracter. Dacă ești respectuos cu cel pe care vrei să-l intervievezi, este imposibil să nu primești un răspuns pozitiv. Uite, de exemplu, îmi amintesc acum o deplasare cu Paula Herlo, la Istanbul, unde trebuia să filmăm o zi din viața lui Gică Hagi. Pe vremea când dumnealui antrena la Galatasaray. Și ne-au trimis pe noi – care habar nu avem de fotbal. Iar Gică Hagi ne-a spus că a hotărât să ne primească - era vorba de niște materiale pentru 1 Decembrie – pentru că eram amândouă fete și că nu eram de la departamentul de sport. A înțeles că noi, clar, nu o să-l întrebăm de fotbal. Aceasta a fost un avantaj, de exemplu.
Alt exemplu. Eu sunt minionă. Și orice cameră aș pune pe umăr, tot pare mare. Probabil că disproporția asta între mine și cameră este un avantaj pentru mine. Oamenii îmi spun: „Uite-o pe aia mică, cu o cameră mare”.
Care sunt cele mai mari satisfacții, din punct de vedere profesional?
Când îmi iese un cadru care povestește ceva , este perfect. Dacă cel pentru care filmez e mulțumit de cum filmez, înseamnă că mi-am făcut treaba bine, ceea ce este un motiv de bucurie. Chiar și acum, am noroc de o echipă de băieți care îmi țin ștacheta sus. Ei sunt foarte buni și e o competiție din aceea constructivă. Mi-ar fi superrușine să vin de la filmare cu niște cadre aiurea.
Ce sfaturi ai avea pentru tinerele care își doresc o carieră ca a ta?
În primul rând, să se uite în oglindă și să se întrebe dacă chiar vor să facă asta. Și să aibă curaj și încredere în ele.
Ce-ți place să faci în timpul liber? Ce hobby-uri ai?
Îmi place foarte mult să citesc – cărțile nu-mi lipsesc niciodată din rucsac. Am și carte pe hârtie, am și Kindle, am și pe telefon aplicații de eReader. Să citesc, asta îmi place foarte mult. Bineînțeles, sunt cablată la toate canalele de filme. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă uit la filme. Eu vin din perioada aceea în care, pe vremea lui Ceaușescu, aveam doar două ore de televiziune pe zi. Și, în weekenduri, erau mai multe ore și mai multe filme, în general clasice. Cred că nu am ratat niciunul. Iar la cinematografele din Fălticeni – de unde sunt eu – mergeam la tot ce apărea nou. Când a venit filmul lui Dan Pița ”Pas în Doi”, în fiecare zi m-am dus și l-am văzut. Mi s-a părut fascinant. Pe lângă pasiunea pentru cărți și filme, îmi place să ascult muzică. Îmi place foarte mult să mă văd cu prietenele mele - am un grup de prietene cu care mă văd marțea, în fiecare săptămână, de ani e zile. Îmi place foarte mult să călătoresc și, datorită jobului, am și văzut foarte multe locuri.
Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit din punct de vedere professional?
Pe vremea când erau foarte multe proiecte la Buftea și aveau nevoie de oameni, am fost sunată pentru un proiect de cinci săptămâni. Se numea ”Tornado”, cu director de imagine englez. Și, după câteva zile, acesta a fost întrebat de producători dacă este mulțumit de echipa de imagine. Și el s-a declarat foarte mulțumit de toți cameramanii și a spus că Dalila este foarte mișto, că se vede că filmează inteligent. Acela mi s-a părut complimentul absolut.
Dacă te-ai întâlni cu Dalila la început de carieră, ce sfat i-ai da?
Nu cred că i-aș da niciun sfat, că a făcut bine ce a făcut. Trebuie să înțelegem că nu putem să ne programăm viața. N-avem cum. Pentru că tocmai de aceea viața este atât de frumoasă, că e plină de surprize. În mare parte, plăcute. Noi, dacă o luăm pe un drum, cum e al meu, de exemplu, înseamnă că asta trebuia să fac. Nu altceva. Trebuie să ai curaj să te urci în trenul care trebuie.
Vezi și: Ce se întâmplă săptămâna aceasta în FERMA
