Niste prieteni de-ai mei, cupluri de ani de zile, sustin ca ei stiu totul unul despre celalalt. Intr-unul din cazuri, tipul a interogat-o pe tipa despre toti barbatii din viata ei: cine, cum si cat a durat relatia, cat de des faceau sex si de ce, care a fost cu idea despartirii si ce si-au spus in cele mai tensionate momente. Si el a avut parte de aceeasi spovedanie in fata ei si uite asa au considerat ca au trecut peste trecut. Numai ca trecutul asta a devenit un subiect de conversatie mai interesant decat oricare altul: toata ziua venea vorba despre locul in care unul din ei a cunoscut pe altcineva, melodia de la radio era a unui fost sau a unei foste si, daca din greseala se mai si intalneau cu ecsii, se dezlantuia iadul!
In celalalt caz, au vorbit la modul “nici prea, prea, nici foarte, foarte” despre ce au vrut: ea a zis ca a avut niste prieteni cand era pustoaica, asa e-n tenis, si vreo doi mai tarziu de care s-a despartit dupa trei ani pentru ca “nu mai mergea”. Ea nu i-a spus nici ca a plans dupa unul vreo 6 luni si n-a mai fost aceeasi de atunci si nici ca altul o ceruse in casatorie. Iar el a dat aceleasi explicatii evazive, astfel incat niciodata nu a mai simtit vreunul nevoia sa deschida subiectul. Fostii si fostele nu au capatat nume, fete si gesturi in imaginatia lor si de aceea nu se materializau ca niste fantome in casa lor cand le era lumea mai draga. Fiecare a simtit ca nimic de fapt nu conteaza din ceea de a fost si ca timpul a inceput din momentul in care s-au cunoscut.
Din aceste situatii, eu zic ca morala evidenta e ca barbatii vor sa stie totul, dar de fapt nu vor. Cer toate detaliile, dar spera sa nu le obtina pentru ca stiu si eu, cum stim si noi ca… nu sunt in stare sa infrunte adevarul. Si ce nu stiu, nu le poate face rau, nu?