Un fost prieten (si bine ca e fost!) stia tot ce sa spuna ca o(rice) femeie sa lesine de fericire. Ca il completez, ca are nevoie de mine, ca il inspir si, desigur, clasicul: nu am mai intalnit pe nimeni ca tine. Ca sunt minunata, nu aveam niciun dubiu, dar in ce masura stia el asta era de aflat.
La scurt timp dupa ce declarase ca sunt femeia perfecta pentru el a inceput sa-mi reproseze ca totusi sunt prea friguroasa, nu stia cum imi place cafeaua, isi dadea ochii peste cap pentru ca nu imi place nu-stiu-ce regizor si nici nu citisem ce ii placea lui. In esenta, mai aveam multe de invatat pana sa devin cine voia el sa devin. Si acum, daca il intrebi, viata lui n-are sens fara mine, dar tot nu stie ce ma enerveaza, ce ma sperie sau de ce ne-am despartit.
Mai toate femeile au in trecutul lor astfel de barbati: imbatati cu propria persoana, nu prea vad femeia de care se declara indragostiti. Se dau de gol de obicei cand le fac cadouri – departe de dorintele lor – si cand le reproseaza gesturi sau gusturi care le definesc. Daca ne intrebam cine ne cunoaste cu adevarat si avem ca raspuns o persoana care inca sta langa noi, in ciuda defectelor si a ciudateniilor noastre, probabil ca aia e persoana care ne iubeste de fapt.