Dar azi, multe fete, foarte multe, din pacate, parca si-au facut un tel din a se marita. Fie de mici, indoctrinate de mamici sau bunici, fie pur si simplu pentru ca toate prietenele lor sunt acum doamne la casa lor si… cum sa ramana tocmai ele pe dinafara? Sau, si mai rau, unele tin atat de mult la statul de doamna si tanjesc cu disperare dupa un inel pe deget, incat nu-si dau seama cand sentimentul de iubire este inlocuit de un sentiment de satisfactie care nu are puterea sa cimenteze o relatie.
Nu vreau sa generalizez. Dar cred ca lucrurile trebuiesc facute din convingere. Tot ce facem in viata noastra, nu doar treaba asta cu nunta. De la cel mai marunt lucru, la cele mai importante decizii. Din suflet si cu drag. Asa ca, daca te hotarasti sa te mariti, important e sa o faci pentru ca asa simti tu cu adevarat. Nu pentru ca asa spune mama sau pentru ca iti e teama de ce comenteaza lumea din jur, nu pentru ca asa e… normal sa se intample intr-o relatie sau asa trebuie, ca doi oameni care se iubesc sa se si casatoreasca.
Ce inseamna NORMAL? Si cine hotaraste ce inseamna acest NORMAL? Si de ce TREBUIE? De unde acest imperativ? De ce o obligatoriu sa existe o hartie care sa spuna ca te numesti doamna X? De ce sa schimbi ceva in relatia ta, doar de gura lumii, de rusine sau fortat de imprejurari, cand totul merge atat de bine intre voi si amandoi stiti ca nu e nevoie de juraminte in fata legii sau a preotului ca sa fiti impreuna si sa va bucrati unul de altul zi de zi?
Iar atunci cand ele fac pasul ca sa fie la moda sau sa intre in randul lumii, iar ei accepta tocmai de gura iubitelor lor, fara prea mare tragere de inima sau impinsi de la spate de familie, rezultatul il stim cu totii: de multe ori, dupa nunta, planeta se scufunda. Oamenii nu se mai inteleg, dispar pasiunea si placerea aceea de a petrece timpul impreuna, ele cred ca ei sunt acum o proprietate cu acte si incep sa puna conditii, ei devin indiferenti si le privesc pe ele ca pe colega de apartament buna la toate.
Si cred ca cel mai trist este atunci cand doi oameni casatoriti, dar care nu mai simt unul pentru altul ceea ce i-a adus impreuna, raman impreuna din obisnuinta si din inertie si nu din convingere ori de drag. Nu vreau sa fiu avocatul diavolului si sa militez CONTRA maritisului, dar raman la parerea mea ca iubirea adevarata nu are nevoie de acte, fapte marete si declaratii oficiale pentru a face doi oameni fericiti si impliniti.