Interviu cu Aro Sáinz de la Maza: „Am scris romanul în legitimă apărare în fața atacurilor jignitoare pe care le-am simțit ca și cetățean obișnuit”

Intriga pornește de la o imagine violentă și simbolică: un politician și bancher influent este găsit ars de viu pe fațada celebrei La Pedrera, clădire emblematică proiectată de Antoni Gaudí. Crima nu este doar un act de brutalitate, ci și un mesaj adresat orașului însuși.

Succesul romanului a dus la realizarea unei mini-serii TV, intitulată „City of Shadows” (Ciudad de Sombras). Producția spaniolă, creată de Jorge Torregrossa, îi are în distribuție pe unii dintre cei mai apreciați actori ai cinematografiei iberice, printre care Eduard Fernández, în rolul inspectorului Milo Malart, alături de Nathalie Poza, Clara Segura și Carlos Cuevas. Serialul urmărește fidel firul narativ al primului volum din seria Milo Malart, păstrând atmosfera întunecată, tensiunea psihologică și legătura profundă cu orașul Barcelona.

Aro Sáinz de la Maza îmbină cariera de scriitor cu cea de editor și corector. A debutat cu seria de succes care îl are în centru pe inspectorul Milo Malart, iar primul roman, Călăul lui Gaudi (El Verdugo de Gaudí), a primit Mențiune Specială a Premiului Internațional RBA pentru Roman Polițist. Succesul de public și de critică a fost confirmat ulterior prin publicarea romanului în mai multe țări, inclusiv în Franța, sub titlul Le Bourreau de Gaudí. Personajul Milo Malart este considerat deja un reper al genului, alături de creațiile unor autori consacrați precum Jo Nesbø sau Philip Kerr.

„Călăul lui Gaudí” este primul volum din seria Milo Malart. Cum a luat naștere acest personaj și ce l-a diferențiat de alți detectivi cunoscuți ai genului încă de la început?

Nașterea lui Milo Malart a fost un proces lung, lent și meticulos. Neavând nicio presiune (doar o singură persoană știa de proiect), am putut dedica mai bine de un an creării profilului său. Ideea mea era să concep un protagonist de cursă lungă și diferit de ceilalți. Primul pas a fost să mă cufund în lectura principalelor serii ale autorilor de pe cele cinci continente și astfel să încerc să găsesc, prin opoziție, trăsăturile diferențiatoare. Când, treptat, a început să prindă formă, am decis că cea mai bună modalitate de a-l cunoaște în profunzime era să-i scriu povestea din copilărie până în zilele noastre; adică am redactat „romanul” lui Milo, biografia sa, textul de bază pentru întreaga serie. După sute și sute de pagini, Milo Malart a trecut de la a fi un personaj la a deveni o persoană foarte apropiată. Sau, altfel spus, un om. În acest fel, și asemenea oricăruia dintre noi, este contradictoriu, de neînțeles, genial uneori, dar și stupit, abil și stângaci, puternic și slab, insuportabil și adorabil… În plus, a dobândit o rară coerență în interiorul incoerențelor sale, o valoroasă capacitate de a evolua și o imprevizibilitate care încă și astăzi mă surprinde atunci când intervine în plin proces de scriere cu dialogurile sale.

Barcelona nu este doar un decor, ci un personaj în sine. Cum ați dezvoltat relația dintre oraș, arhitectura sa și crimă?

Prin structura romanului (prin definiție, structura este relația părților cu întregul). Dacă urma să folosesc „elementul Gaudí”, am considerat că structura trebuia să fie în mod obligatoriu modernistă; adică să privilegieze liniile curb, în detrimentul celor drepte, să aibă forma unui uriaș puzzle (celebrul „trencadís” gaudian), organică, complexă… Toate elementele romanului sunt legate între ele într-un fel sau altul, de la oraș până la psihologia lui Gaudí însuși, sau de la oricare dintre operele genialului arhitect până la motivația criminalului și crimele sale. Fiecare dintre piesele textului interacționează prin intermediul structurii.

Cât de implicat ați fost în procesul de adaptare pentru seria „City of Shadows”?

Participarea mea a fost să duc cafele și sandvișuri la filmări. Acum, vorbind serios, am avut incredibilul noroc să fiu angajat ca și consultant de scenariu. Pe măsură ce primeam scenariile fiecărui episod, făceam comentarii, semnalam anumite detalii, subliniam aspecte… Unele au fost luate în considerare, iar altele au fost respinse, cum este firesc. Pot afirma că toți cei care au lucrat la ecranizare, fără excepție, au avut o răbdare infinită cu mine și o generozitate care încă și astăzi mă uimește. Și, bineînțeles, ca dovadă de recunoștință, le-am dus cafele și sandvișuri la filmări…

Cum percepeți fidelitatea seriei TV față de roman? A existat vreo scenă sau vreun personaj care v-a surprins în adaptare?

Să pornim de la premisa că este imposibil să condensezi peste șase sute de pagini în trei sute de minute de serie. Prin urmare, nu încape totul. Fidelitatea absolută este imposibilă. Să ținem cont și de un alt aspect: așa cum am menționat deja, limbajul audiovizual și cel scris sunt foarte diferite. Acestea fiind spuse, seria respectă profilul lui Milo și spiritul critic al romanului, motiv pentru care mă simt extrem de satisfăcut de rezultat. Și da, sunt multe scene care m-au surprins plăcut în adaptare. De exemplu, cea a GEI (Grupul Special de Intervenție al poliției catalane), intrând într-o casă ocupată; în roman m-am limitat să o povestesc, dar în serie este interpretată. M-a impresionat foarte mult. Sau tratamentul atât de delicat al lui Jorge Torregrossa în filmarea abuzurilor asupra minorilor. Îi este suficientă o mână masculină pe umărul unei fetițe și, apoi, închiderea unei uși. Asta demonstrează că posedă o sensibilitate excepțională. Un ultim exemplu: tranziția de la chipul Helenei copil la Helena femeie. Este extraordinară! În doar trei secunde reușește să evidențieze întreaga tragedie și durerea trăită de un personaj (în timp ce eu am folosit zeci de pagini). Este magia filmului și talentul regizorului. Spune același lucru ca romanul, dar într-un alt mod, cu un alt limbaj. Există mult mai multe exemple… În ceea ce privește personajele, m-a surprins rolul mai amplu al Rebecăi, interpretată de minunata Verónica Echegui, care, din păcate, a murit înainte de premiera seriei.

Succesul internațional al miniseriei a atras un nou public. Ați observat o schimbare în modul în care cititorii se raportează acum la roman?

Da. Atrași de serie, noii cititori s-au aruncat cu capul înainte în roman și au descoperit o poveste mai complexă și mai completă, cu mai multe răsturnări de situație și enigme, și o structură care i-a lăsat cu gura căscată, după cum citesc pe rețelele sociale. Nu se așteptau ca, la cincizeci de pagini de final, totul să fie deschis, nici ca punctul culminant să fie atins după un crescendo amețitor care taie respirația, nici la o rezolvare atât de diferită a cazului. Mărturiile lor sunt atât de entuziaste încât acum eu sunt cel care rămâne fără respirație.

Dacă „Călăul lui Gaudí” este despre traumă și o revenire forțată la investigație, ce temă centrală definește volumul doi al seriei, „Unghi Mort”?

Având criza ca fundal, tema centrală este incompetența și mizerabilitatea politicienilor care ne guvernau în acea perioadă, corupția lor nerușinată la toate nivelurile, mereu dispuși să salveze băncile și marii oameni de afaceri înaintea oamenilor, disprețul lor față de suferința oamenilor simpli… Pot afirma că am scris romanul în legitimă apărare în fața atacurilor jignitoare pe care le-am simțit ca cetățean obișnuit. Frazele pe care le citez sunt reale, au fost rostite de acei guvernanți, iar noile personaje secundare care apar în intrigă au toate nume și prenume; i-am cunoscut personal, nu sunt rodul imaginației mele, nici ei, nici tragediile pe care au fost obligați să le suporte. Există foarte puțină ficțiune în acest roman, de aceea și astăzi mă emoționez când mi-l amintesc...

Ați simțit o presiune mai mare când ați scris al doilea volum, cunoscând succesul primului?

Absolut. Presiunea a fost sufocantă, o nebunie. De la editură până la cititori, trecând prin presă și rețelele sociale. Nu am avut de ales decât să mă deconectez de la tot și de la toți și să mă închid cu Milo. Am purtat lungi conversații și ne-am plimbat la ore târzii din noapte pe străzile pustii ale Barcelonei. Într-una dintre acele plimbări (îmi amintesc perfect locul), l-am văzut atât de furios și de mânios încât i-am propus schimbări și creșterea riscului provocării, așa cum am menționat în răspunsul anterior. A fost de acord. Mi-a pus doar o condiție: fără grabă, în ritmul nostru. Și așa am făcut. Și ne-a ieșit bine. A funcționat.

Un mesaj pentru cititorii români.

Aș dori să transmit recunoștința mea cititorilor și cititoarelor din România pentru primirea călduroasă făcută lui Milo Malart. Amândoi sperăm să putem conta în continuare pe complicitatea voastră în viitor. De asemenea, doresc să-mi exprim mulțumirea față de editura Crime Scene Press pentru pariul său hotărât pe Milo… cu câțiva ani înainte de adaptarea seriei. Mulțumesc, Alexandru. O îmbrățișare caldă pentru toți, din Barcelona.