Rămân ceilalți. Îmi spunea cineva mai demult că atunci când ne căsătorim, jucăm la loterie. Oare este chiar așa?
Cei care au divorțat măcar o dată ajung să recunoască motivele reale pentru care s-au căsătorit. Invariabil încep prin a spune: “am fost prost sau proastă”. Au dreptate.
Pentru că notă de plata pentru a satisface cu orice preț nevoia de: stabilitate, statut, “e momentul să mă așez la casă mea”, “vreau neapărat un copil”, “e mai simplă viață în doi”, “pe mine cine mă iubește când îmbătrânesc”, “ce o să zică lumea”, “m-am săturat să mai caut”, “toți/toate sunt oricum la fel”, “măcar pe asta îl știu și nu am surprize” …. sau orice altă blestemăție vă mai trece prin cap, este foarte piperată.
Sau mai degrabă neplăcută. Neplăcută că un un elastic prea strâmt pe care nu îl poți mută din loc pentru că te afli într-un loc public.
Nu am adus în discuție până acum iubirea că element de bază în decizia de a ne căsători. Căsătoria o comitem cu un scenariu clar în cap. Cu sau fără iubire. Una nu o exclude pe cealaltă.
Și dacă ar fi fost iubire, aș îndrăzni să întreb: chiar a fost? Și dacă a fost, ce s-a întâmplat cu ea? A pierit în vreme ce au apărut greutățile, nu-i așa? Și cel care trebuia să fie lângă noi la bine și la rău, nu mai era. În mare parte cam așa stau lucrurile.
Plutind în starea de nefericire și nemulțumire, apare o bifurcație cu trei semne solemn înfipte în pământ: divorț, “merge și așa” și panică.
Panică este de departe ingredientul care face că poveștile să continue înspre cele mai halucinante scenarii. Însă nu exclude minunea unui “happy end”. În varianta “merge și așa” se desfășoară toate amantlacurile de pe planetă. Și mă opresc aici.
Cazul pe curat, divorț, este de interes pentru că de fapt răspunde cel mai bine la întrebarea: de ce ne căsătorim? Paradoxal, dar această specie poate deține cheia spre fericirea maritală. Iată de ce:
În cazul celor divorțați apar niște simptome noi. Se transformă încet. În primul rând sunt mult mai înțelepți. Ies mai greu la întâlniri, o vreme este sub demnitatea lor. Se simt retrogradați. După un timp încep să între în rândul lumii și să accepte că își vor cară singuri plasele de la supermarket. Vor face niște vacanțe cu prietenii necuplați, iar Sărbătorile devin un ușor calvar. Prietenii de familie devin din ce în ce mai ocupați și trebuie să își refacă tot cercul social. Apare o confuzie totală în mintea acestor personaje care le schimbă total comportamentul. Cei care împart copii se zvârcolesc între statutul de părinte și acela de persoană eligibilă pentru noi relații, disponibilă și nu prea.
Cei care țin morțiș să se pună repede pe picioare apelează la toate colacele de salvare posibile: familie iubitoare și înțelegătoare, un psiholog antrenat care să le gestioneze halucinațiile legate de frică de singurătate, câteva relații simpatice și fără bătaie de cap menite să le ridice încrederea în sine, o călătorie inițiatică care să le schimbe percepția despre lume și viață, o garderobă nouă și un hobby unde eventual își lărgesc cercul social. Există și un scenariu pentru depresivi, fără nici una dintre opțiunile de mai sus, dar nu vreau să încurajez așa ceva. Pentru că mereu există alternative. Așa că rămânem la varianta demo.
Ceea ce nu este la vedere însă este abisul. Lucrurile par normale, viață merge înainte, dar acești oameni adorm și se trezesc cu un hău lângă ei. Ar face orice să dispară și în nici un caz nu s-ar aruncă în el. Decât dacă ceva se întâmplă și provoacă alunecarea. Este hăul inconștienței, prostiei, durerii de a fi renunțat la ceva sau cineva în care au investit o vreme, hăul lipsei de sens și al instabilității, al întrebărilor continue, hăul trădării sau al minciunii. Este oare hăul pierzaniei și al alunecării continue în gol? Nu sunt deloc puțini cei care visează că alunecă în gol și nu se mai pot opri. Sau cad cu liftul de la etajul 20. Face parte din procesul indepartartarii elasticului. Așa a luat naștere o nouă specie de exploratori.
Cei care au plecat în această călătorie s-au și întors. Întregi. Au avut puțină nebunie, încredere multă și un ingredient important: onestitatea. Nu există o rețeta pentru această călătorie. Există doar dorința de a o face. Calea o veți găsi pe măsură ce va întâlniți cu personajele abisului. Ele vă vor invită să le cunoașteți și prietenii.
La finalul călătoriei, acești exploratori au venit înapoi cu o comoară, acel punct de echilibru între iluzie și realitate. Cele două sunt despărțite de o linie foarte fină care niciodată nu se întretaie, oricât de mult ne-ar conveni să credem asta. Este punctul din care viață se croiește cu libertate, bucurie și scop. Este punctul acela când știi. Ai încredere. Și care rămâne că un far pentru toți restul vieții.
Premiul lor a fost o coală albă de hârtie pe care scrie acum “La vie en rose”.