Aiurea, îmi zic, o să-mi fie greu, ruptă de colegi, de adrenalina din redacție, de ieșit, de muncit cu ai mei, de băut cafeaua la prima oră, înainte de ședința de sumar! Dar, în sfârșit, tot timpul acela, promis copilului, a sosit. Vom lua micul dejun împreună, eu voi deschide laptopul, iar el, va face temele. Sau va desena. Sau va inventa, lângă mine, încă un roboțel care va salva planeta. Sau va scrie în jurnalul lui de spion. Sublim! Acum, fast rewind…
În prima zi de lucru acasă, conectată la informațiile privind pandemia, afișez, totuși, zâmbetul mamei gata să se preocupe, în același timp chiar, de nevoile televiziunii, dar și de ale copilului, Am așezat laptopul pe masa, cu ceașca de cafea de-a dreapta-i. Totul era conform planului.
“Mamiiiiiiii!”
Sirena din dormitor a perturbat doar puțin planul. M-am ridicat, m-am dus la el,
“Dacă tot ești acasă, mă ajuți să mă îmbrac? Mă răsfeți? Și... mă și gâdili?”
Fac repede un calcul televizionist în cap, număr fiecare secundă, fiecare frame consumat cu aceste activități. Zâmbesc tâmp și îi spun cald: “Sigur că da! Dar, apoi, iei micul dejun și vii să lucrezi cu mine”
Cum misiunea mea a fost îndeplinită, în circa 2 minute (cu tot cu gâdilat!), m-am întors la știrile mele despre Covid-19. Și scriu. Și ciulesc urechile pe canale de știri. Și răspund la telefoane. Și fac modificări. Și ridic privirea peste laptop: copilul nu apăruse. Mă ridic, mă duc lîn camera lui. El, stătea în pat, în poziția lotus. Nu medita. Se juca Granny (e nevoie de un episod dedicat, aici. Această bătrână urâtă a pus stăpânire pe mințile tuturor copiilor).
“Bună, mami! Mă joc și eu puțin”
Ies. El știe că nu sunt de acord cu unele aplicații de pe device-uri. O joc așa, îl las să se simtă vinovat că a încălcat o promisiune. Revin la știrile mele. Mă străduiesc să stau conectată cu cei din redacție. Văd în timp real ce se modifică în desfășurător și îmi dau seama că multe s-au schimbat din nou. Pufăi și mă reapuc de treabă. Intră copilul. E foarte supărat. El! Mă fac că nu îl văd și nu îi mai spun nici măcar că și-a pus ciorapii pe dos. Se așază la masa la care stau și eu. Eu, sunt jumătate după laptop. El, după un castron cu lapte și cereale. Orgoliul se învârte imaginar pe masa, ca la billiard. Colț!
“Mami, să știi că nu îmi zici tu ce să fac. Telefonul este al meu”
“Ai promis”, îi zic eu, forțând cartea sentimentală.
“Ba tu ai zis să nu mă mai joc, eu nu am promis nimic”
E șmecher. Tot ce spun, poate și e folosit împotriva mea. Așa e. El nu a promis.
Între timp, mănâncă și îl întreb ce plan are. Nu are. Îmi dau seama că statul pe telefon era preocuparea lui, cât eram la serviciu. Nici nu mi-am terminat bine gândul, că mi-au încolțit sentimente de vinovăție în inimă.
“Hai să jucăm ceva, împreună! Iau o pauză de zece minute”, îi zic
“Ok. Apoi, mă joc pe telefon”
“Ba nu!”
“Ba da!”
Abandonez lupta. Am mult de lucru. Îl las. Trece ceva timp, Cumva, știu că încearcă să îmi forțeze limitele. Își cere drepturile. El chiar vrea să recupereze timp. Dar eu tot nu am timp pentru el. Sunt fizic acasă, forțată de pandemie, de închiderea școlii, etc. Dar muncesc, nu îi acord atenție, nu pot.
Două ore mai târziu, se așază lângă mine, cu un caiet. Vrea să facă schema următoarei invenții: un aparat cu doză de antidot la coronavirus. Da, știe totul despre Covid-19, despre măsurile luate în România. Aș fi vrut să îl țin departe de toate astea, dar este curios să știe astfel de lucruri. Și are el o teorie conform căreia oamenii care poluează au cauzat și asta. Îl ciufulesc, mândră. În sfârșit, lucrăm împreună. După zece minute, se ridică brusc:
“Mi-e foame!”
Mâncăm. Vrea să se uite și la desene animate, în timp ce mănâncă, lucru care de asemenea contravine regulilor mele. Încerc opoziția blândă. Se ridică și zice că nu îi mai este foame. Pleacă în camera lui. Mă gândesc că va reveni, Nu revine nici peste zece minute. Realizez că mâncarea se va răci și va trebui să pierd timp reîncălzind-o, iar eu încă mai am de lucru. Îmi calc iar pe mândrie și mă duc la el.
“Ok, facem o excepție”
Îi simt rânjetul satisfăcut în ceafă. Dar până termin treaba cu Covidul, trebuie să mă fac frate cu copilul.
Nici nu știu când am închis laptopul. Până seara, s-a perindat pe lângă mine de aveam impresia că vrea tot timpul să îmi atragă atenția. Înainte de culcare, am jucat șah amândoi. Mi-a dat mat din 4 mișcări.