În fiecare moment cheie al vieții mele, am întâlnit oamenii care m-au ajutat să îmi văd drumul, să înțeleg de ce sunt acolo și să îmi asum ceea ce sunt.
M-am văzut mult timp o curajoasă. De altfel, multe persoane din anturajul meu mi-au hrănit acest sentiment. “Claudia, tu ești cea mai puternică ființă pe care o știu”, “Claudia, o să treci prin asta, la cum te cunosc”.
Sentimentul că pe mine nu mă poate speria nimic – nici măcar moartea, din moment ce cred în reîncarnare – mi-a dat forță, mi-a dat tupeu, m-a deschis către situații limită. Nu aveam frică de nimic.
Revin la oamenii care s-au intersectat cu viața mea. Parcă îl văd și acum pe comandantul Constantin Cărămidaru, care era de fapt un zid de om, ai cărui ochi abia dacă se vedeau în umbra chipiului militar. L-am întâlnit în baza militară din Kandahar, Afghanistan, unde abia ajunsesem, după un zbor de 17 ore cu avionul de luptă Hercules.
Eram atât de nerăbdătoare să trăesc adrenalina dintr-un teatru de război, încât abia am avut stare să rămân în poziție de drepți, la instructajul de siguranță. Mă uitam la omul de care vă spun și, zău, părea un super erou care cu un singur braț ar fi fost capabil să protejeze tot batalionul lui.
În seara aceea, uriașul a intrat în vorbă cu mine: “Ți-e frică?” Pfff! Cum adică, să îmi fie mie frică? Eu sunt Claudia. Nu mă știți, domnul comandant, să trăiți, dar mie nu mi-e frică de nimic. Omul a așteptat foarte răbdător să duc până la sfârșit extazul și mi-a zis: “Foarte rău. Aici, TREBUIE să îți fie frică. Aici, frica ne ține în viață”.
Sunt sigură că am făcut o față de desene animate și că domnul comandant a auzit nodul pe care m-am chinuit secunde bune să îl înghit. Dar era un bărbat prea fain, ca să mă facă de rușine. A știut și el că, în acel moment, am simțit cu adevărat frica. Îmi era frică, pentru nefrica mea. De atunci, am învățat să mă tem. A fost un exercișiu greu, la început, dar acum, văd frica precum un instrument de apărare. Nu las niciodată frica să mă paralizeze. Doar o văd. O simt. O gestionez. O las să îmi arate de ce anume trebuie să mă feresc.
Azi, aici, în lumea modernă, ne temem toți de un virus. Nu este un dușman clasic, care inventează tot felul de mine antipersonal, dar a explodat în întreaga lume. Nu a mai stat să declare război, ne-a invadat pur și simplu, făcându-ne să fugim mâncând pământul, de pe meleaguri străine, să închidem frontiere, să anulăm zboruri, să ne ferim unii de ceilalți, să nu mai ieșim fără măști, să curățăm colete care ne vin acasă, să ne ținem copiii și părinții blocați în case, să ne facem răni pe mâini de la atâta dezinfectant.
Ne temem, dar nici nu știm unde este acest dușman invizibil, Auzim, doar, că poate fi oriunde, în oricine. Dar cred că această luptă se duce pe două fronturi: pe un front luptăm cu virusul, pe celălalt, cu noi. Da, noi creăm, fără să ne dăm seama, cele mai apocaliptice scenarii. Ne vedem bolnavi înainte să se întâmple, îi vedem pe ai noștri la pământ, când ei de fapt sunt în siguranță, acasă, vedem viața noastră ajunsă la final când, de fapt, ar trebui să știm că omenirea a trecut prin atâtea și atâtea încercări.