Care e cea mai mare greșeală a părinților atunci când își educă copiii? Unde greșesc cel mai des?
Eu cred că cea mai mare greșeala a oamenilor, în general, este faptul că nu fac pace cu propriile lor frici. Trăim limitați de convingerile și credințele noastre, iar asta ne face să le punem bariere și copiilor noștri.
Daca trăim, spre exemplu, cu gândul că doar 10 pe linie îți poate aduce o carieră extraordinară atunci este foarte posibil să mergem pe o cale total greșită cu al nostru copil, care poate avea un alt tip de inteligență, ce i-ar putea aduce un succes la fel de important.
Pe lângă frică trăim și în multă rușine. Aici m-aș opri la rușinea de a vorbi cu micuții despre toate aspectele. Credem de multe ori că dacă nu le spunem sau îi ținem departe de anumite situații sau subiecte, îi protejam. De fapt, nu facem altceva decat sa îi încurajăm indirect sa își obțină informația din alte surse. Din păcate, sursele pot fi eronate sau chiar persoane de rea credință care sa îi ducă spre un drum greșit.
Care sunt fricile cele mai mari ale părinților atunci când vine vorba de educația celor mici? Sigur în experiența ta ai întânit o mulțime de părinți care exagerează cu educația. În ce fel? Ce sfaturi ai pentru ei?
Cum spuneam anterior, frica este generată de propriile noastre convingeri. Chestionând un pic aceste convingeri:” Cine a spus asta? De ce este obligatoriu să fie și pentru mine sau copilul meu la fel? Cum ar fi/ ce s-ar întâmpla dacă aș crede exact invers?” Intrând într-o astfel de mini terapie cu noi înșine descoperim că toate aceste credințe ale noastre sunt reale doar pentru simplul fapt ca noi le dam valoare.
În acest mod, putem elimina ușor convingeri precum:
“ Doar zece pe linie îți aduce succesul.
“ Matematica este cea mai importantă.”
“ Școala te face om.”
“ Succesul îți aduce fericirea”
“ Trebuie să fii cel mai bun.”
Cum gestionăm crizele de furie, tantrumurile celor mici? Atunci când se tăvălește pe jos în magazine și fuge de lângă tine și tu îi tot spui să nu mai plece de lângă tine… Apoi urmează o criză de plans. Unde se greșește? Cum ar fi bine să se procedeze?
Crizele de furie nu sunt altceva decât descărcări emotionale ale micuților, la fel cum este și plânsul, râsul sau oftatul.
Dacă micuții sunt ajutați să se descarce de fiecare dată când experimentează o emoție, prin plâns sau râs, atunci există șanse mai mici să ajungă la criză. Exact ca la cutremur. Cu cât sunt mai multe și mai mici cu atât cel mare se îndepărtează.
Dacă totuși, experimentăm criza de furie în mijlocul magazinului, primul pas este să ne dezbrăcam noi părinții de frică și de rușine. Ne închidem mental într-un loc în care suntem doar noi și copilul. Nu mai vedem alți oameni, nu-i mai auzim și nu ne interesează ce gândesc despre noi și despre situație.
Al doilea pas, este calibrarea cu micuțul. Calibrarea înseamnă să ne poziționăm similar lui. Ne așezăm la nivelul lui, adoptăm aceeași poziție corporală, mimică, non-verbal. Neuronii noștri oglindă ne vor ajuta să simțim prin imitație o stare asemănătoare cu cea a micuțului. Doar simțind ce simte el, ne putem conecta cu el și el cu noi.
Dacă ne ducem veseli spunându-i ca este o zi minunată și că nu are niciun motiv să facă asta, nu facem altceva decât să îi invalidam simțirile. Invalidarea sentimentelor duce către pierderea încrederii în corectitudinea a ceea ce simte orice individ. În astfel de cazuri, se ajunge la adolescență, iar copilul simte ca o situație este în neregulă, dar nu are încredere că ceea ce simte este corect.
Al treilea pas este validarea emoțiilor:
“ Văd/ simt/ înteleg ca ești nervos/furios/ trist/ frustrat.”
Copilul începe sa își schimbe deja starea când se simte înteles și validat.
Al patrulea pas este limitarea comportamentului prin:
1. Exprimarea propriilor emoții
“ Mă simt tristă/ îngrijorată când sunt nevoită să fac asta în mijlocul magazinului. “
2. Exprimarea așteptărilor
“ Sunt aici lânga tine, oricât ai nevoie. Aș prefera să facem asta în altă parte în liniște.”
Evident că micuții nu se liniștesc imediat și merg cu noi în altă parte, dar avem toate șansele ca ei să înțeleagă că atunci când simt astfel de emoții mama va fi lânga ei, îi va ințelege, le va fi alaturi și pot să exprime verbal nevoia.
Copiii mei îmi spun când trec prin astfel de situații și ne retragem undeva unde îi ascult în liniște și tihnă, pentru ca au înțeles că nu ma pot concentra eficient cu public.
Al cincilea pas este acompanierea și susținerea micuțului până își determină descărcarea emoțională de plâns.
Ar mai fi multi alți pași de urmat ca și rutină de acasă, cu tehnici de respirație și autocontrol pentru a-i ajuta și pe ei să nu ajungă mereu în astfel de situații. Să știe cum să își gestioneze emoțiile.
Cum îi responsabilizăm pe cei mici? Ce îi responsabilizează?
Responsabilitatea este atât etimologic, cât și psihologic alăturarea a doi termeni răspuns+abilitate (response+ability).
Responsabilitatea este răspunsul nostru la o sarcină dată, în functie de abilitățile pe care le deținem.
Este foarte ușor, așadar, să dăm responsabilități copiilor. Luăm o carte despre dezvoltarea copiilor, vedem în ce etapa se află (1-3 ani, 3-6, 6-9, 9-12) cu marje de eroare, în funcție de ritmul lui de dezvoltare și analizăm cu atenție care sunt abilitățile copilului nostru în funcție de vârsta lui si de felul în care îl cunoastem și noi.
Orice dăm peste sau sub abilitățile copilului este fie supra, fie subresponsabilizare. Ce îi determina pe copii să aplice sarcinile potrivite vârstei? Rutina zilnică, dar si răbdarea și perseverența părinților.
Pedeapsa vs recompense? Cum ar trebui să procedăm atunci când cel mic e mai nărăvaș?
Atât pedeapsa, cât și recompensa sunt mijloace de scurtă durată de corectare a unui comportament. Vine ziua în care micuțul crește si nu mai răspunde la niciuna dintre ele. Doar că nu mai avem un copilaș lângă noi, putem avea un adolescent care nu are nicio relatie cu noi, ea fiind deteriorată de pedepse sau neîncrezător în sine, fiind tot timpul motivat extrinsec prin recompense.
Dacă vrem cu adevarat ca cel mic sa înteleagă că anumite comportamente nu sunt dezirabile, atunci îi putem prezenta consecințele. Consecințele au mereu legatură cu activitatea precedentă.
Daca îi spunem: “ Nu te mai uiți la desene, pentru că mi-ai stricat trusa de machiaj.” asta este o pedeapsă.
În schimb, daca îi prezentăm consecința: “ Ai stricat trusa la care țineam tare mult, așa că o să țin lucrurile mele departe de tine.” atunci acest fapt este o consecință. O cauză-efect.
Mai mult decât atât, pentru a-i ajuta să înțeleagă consecințele si sa nu le privească drept pedepse, venim cu una dintre cele mai importante ustensile în dezvoltarea emoțională a oricărui om “ șansa de a repara.”
Putem continua propoziția cu: “ dar noi doi mai stăm mult timp sub același acoperiș, așă că ai toate șansele sa îmi arăți că poți folosi lucrurile mele și fără să le distrugi.”
Așa putem face în orice situație:curat în cameră, mers și comportament în parc sau la magazine, etc.
Ce îi afectează cel mai mult pe copiii anilor 2000? Tehnologia îi ajută? În ce fel?
Tehnologia cu măsura îi ajută pe copii, cu siguranță. Obțin multă informatie în timp mai scurt și pot ține legătura cu persoanele dragi care sunt departe.
De ce este bine sa limităm utilizarea ecranelor în functie de vârsta este un subiect foarte vast.
Ce i-aș sfătui eu pe părinți? Să se folosească de modelul personal pentru a-i determina pe copii cât și în ce fel folosesc ecranele. Dacă noi părinții folosim tehnologia ca metodă de relaxare și distracție, asta vor face și ei. Dacă le prezentăm faptul că folosim tehnologia pentru a studia, a lucra și a obține informație, cu limită de timp, asta vor înțelege și ei.
În contra balanță, dacă folosim tehnologia drept bonă și doar pentru distracție, este mult mai greu să revenim la altă variantă.
Ce ne poți spune despre călătoriile alături de copii? Există o vârstă ideală pentru a ieși cu cel mic în străinătate?
Eu sunt pro vacanță de familie și vacanță de cuplu. Dacă ne permitem să avem două vacanțe este ideal. Una dedicată exclusiv familiei și copiilor, cu activități specifice și dedicată cuplului. Bineînțeles că există familii care preferă doar vacanțele în familie și nu concep o ieșire fără copil. Și această varianta este la fel de normală și naturală. Dacă totuși simțim că avem nevoie și de timp doar pentru noi și pentru cuplu, ar fi bine să nu ne simțim vinovați că vrem să simțim asta. Lungimea vacanței în cuplu ține și de vârsta copilului. Până la vârsta de un an ar fi bine să nu îl lăsăm singur mai mult de o zi, două, decât dacă este în grija unei persoane cu care este la fel de obișnuit precum e cu părinții lui.
Pentru a ne simți bine cu micuții în călătorie, e bine să avem sau să ne setăm mentalitatea potrivită. Dacă plecăm cu gândul că este concediul nostru de relaxare este foarte posibil să ne frustram și să obosim mai tare, să ne enervăm și să certăm micuții sau între noi. Mentalitatea cu care se pleacă în călătorie alături de copii este aceea de timp special împreună, de conectare a familiei, iar nu neapărat de distracție personală. Distracția personală este o așteptare pe care e posibil să nu o atingem și să ne supăram foarte tare.
Mersul în străinătate cu micuțul ține foarte mult și de condiția lui fizică. Este bine să întrebăm un pediatru cât de des și cât timp putem zbura cu un copil. Dacă mergem cu mașina, nu ține de vârsta micuțului, ci mai degrabă de temperamentul lui și de răbdarea noastră. Nu cred că există o vârstă ideală, ci mai degrabă așteptările pe care ni le setăm și cum ne pregătim înainte. Putem începe cu ieșiri scurte, saăvedem cum ne descurcăm. Apoi mai lungi, pentru a pregăti terenul.
În ce fel îi afectează tonul vocii, țipetele, pe ce mici?
Copiii percep non verbalul și înțeleg tonalitatea crescută încă din primele luni de viață. Astfel, un mediu nesigur cu multe țipete în jur le poate crește nivelul de stres, cu multe consecințe ulterioare: frica excesivă, neîncredere în sine, comportament agresiv.
Sunt sau nu sunt de evitat ieșirile la cumpărături cu cei mici?
Dacă rutina de mers la cumpărături este bine înțeleasă de acasă, putem merge cu micuții oriunde. Rutina înseamnă să îi explicăm de acasă care sunt așteptările noastre, ce avem de făcut și cum am vrea să se desfășoare totul. Dacă de mai multe ori se repetă situații neplăcute, îi putem lăsa pe micuți să experimenteze consecință de a rămâne acasă, neaparat cu posibilitatea și șansa de a repara.
Cum ne controlăm și cum să fim mai răbdători cu cei mici? Tehnica să numeri până la 10 nu funcționează întotdeauna. Să acționăm cu tact și rabdare poate fi cea mai mare provocare a părinților din ziua de azi!!?
Tehnica număratului până la 10 sau mai mult funcționează pentru că ne ajută să ne deschidem cortexul prefrontal și închide sistemul limbic, care ne face să fim reactivi.
Deschiderea cortexului prefrontal este o caracteristică a ființei umane și este cea care ne dă libertatea să alegem acțiunea următoare, și să nu reacționăm impulsiv.
Ne putem calma, deschizând cortexul prefrontal și prin alte acțiuni se solicită rațiunea: respirația conștientă sau calcule matematice. De asemenea, ne putem găsi un loc de exprimare a emoției- bătut din picioare, plâns sau țipat. Practic, în loc sa ne revărsăm furia pe un alt om, o descărcam în zona noastră de calmare.
În lumea stresantă în care trăim, tactul și răbdarea pot fi, într-adevăr cele mai mari provocări ale unui om. Cu toate astea, avem toate resursele și mijloacele să le dobândim și să le utilizăm atunci când este nevoie.
