Numele pe care il poarta este unul cu rezonanta in istoria tarii noastre si, in acelasi timp, motivul pentru care, la 3 ani, a fost scoasa pe furis din Romania, familia ei fiind nevoita sa paraseasca tara din cauza comunismului.
A trait in conditii modeste, in Canada, dar a primit acasa o educatie demna de o printesa. A absolvit Belle Arte si a devenit jurnalista de moda, cunoscand si imprietenindu-se cu cateva dintre figurile emblematice ale modei secolului XX: Karl Lagerfeld, Giorgio Armani, Ralph Lauren, Oscar de la Renta.
Cu acesta, din urma, a ajuns chiar sa colaboreze indeaproape, cand a devenit vicepresedintele companiei sale, motiv pentru care s-a mutat din Canada la New York. Si-a dorit sa faca mai multe pentru cei din jur si asa a ajuns la Geneva, pe un post global la UNICEF. Acolo si-a descoperit vocatia caritabila, pe care a exersat-o din plin, odata cu revenirea in Romania, dupa 1990.
In prezent, Printesa Sturdza este activa in numeroase proiecte caritabile, cele mai cunoscute fiind The Hospices of Hope (Casa Sperantei), un centru de ingrijire paleativa pentru bolnavii incurabili sau cronici, precum si Hope and Homes for Children (HHC), un ONG care isi propune sa dezinstitutionalizeze copiii abandonati sau orfani si sa-i integreze in adaposturi de tip familial.
Am profitat de prezenta domniei sale in Romania, cu ocazia organizarii de catre HHC a galei caritabile Twin Art, pentru a o ruga sa ne acorde un interviu.
Povestea modului in care familia dvs. a parasit tara, din cauza regimului comunist, pare desprinsa dintr-un roman. Ne povestiti, pe scurt, episodul respectiv?
Dupa venirea comunistilor la putere, familia mea era intr-o situatie foarte prosta. Si tatal meu si tatal meu vitreg fusesera trimisi la inchisoare si restul familiei era in domiciliu fortat. Tatal meu vitreg ajutase foarte multi evrei si, atunci cand a fost eliberat pentru proces, cu ajutorul unor ambasade si a underground-ului evreiesc, i s-au obtinut pasapoarte false, cu care sa ajunga in Elvetia. Parintii mei au devenit astfel David si Annie Bloomental.
Eu eram destul de incomoda, fiind un copil de 3 ani. Asa ca am iesit din tara cu un diplomat care avea la randul lui 3 copii, si care m-a transportat ca si cum as fi fost unul dintre copiii lui. Am fost drogata ca sa nu vorbesc romaneste si am fost dusa cu trenul in Elvetia, dar parintii mei au disparut intre timp. M-a tinut acolo cateva saptamani si pe urma s-a stabilit ca voi fi restituita bunicilor.
Am venit inapoi, iarasi drogata, si am fost incredintata bunicii mele. Dupa care s-a aflat ca parintii mei ajunsesera in Elvetia. Asa ca iar m-au dus cu trenul in Elvetia. Stiu ca pare un basm, dar parintii mei au primit un telefon si cineva le-a spus “Este un pachet la gara care va asteapta”. Si acest pachet eram eu, asezata pe o valiza.
In copilarie ati primit o educatie aleasa, demna de titlul nobiliar mostenit, dar, totodata, traiati in exil si in saracie. V-a afectat aceasta discrepanta dezvoltarea ulterioara?
Nu, eu cred ca acest lucru mi-a dat o oarecare adaptabilitate si flexibilitate. Parintii mei nu cunosteau altceva, deci s-au cantonat in felul de viata si de crestere pe care le stiau. Au fost niste contraste pe care le-am simtit, intr-adevar. De exemplu, nu aveam ce sa mancam, dar eu mergeam la o scoala privata. Dar nu cred ca m-au marcat. In general, nu cred ca banii sunt un criteriu de judecata, ci comportamentul. Astfel am si fost saraca si am fost si mai putin saraca si n-a fost nicio mare diferenta. Cred ca datorita faptului ca parintii mei si-au pastrat demnitatea, cu toate ca pierdusera tot, si datorita faptului ca erau multi alti refugiati in aceeasi situatie, nu mi s-au parut stranii circumstantele noastre.
Ati povestit ca ati fost crescuta foarte sever, cu credinta ca generatii de stramosi va observa si ca trebuie sa va comportati exemplar. Regretati ceva din acea perioada?
Cred ca imi regret copilaria. Nu cred ca mi s-a permis sa fiu un copil care face greseli, un copil zglobiu. Am impresia ca am pierdut aceasta copilarie. Nu e vina nimanui, dar aceasta experienta a facut din mine ceea ce in engleza se numeste “a late bloomer” (n.red. un copil care se dezvolta mai incet decat cei de varsta sa, dar care recupereaza in cele din urma si chiar isi intrece colegii). Eu cred ca am ramas cu spirit de copil si acum.
Cat tot mentionati de greseli, la un moment dat ati spus ca nu va permiteti sa faceti prea multe greseli. Sunteti perfectionista?
Da, sunt perfectionista in sensul de bune maniere, de politete, de conduita. Dar in general cred ca sunt destul de indulgenta fata de prietenii mei si de tinerii cu care lucrez. Nu-mi permit sa fac greseli pentru ca timpul trece si am tot mai putin timp sa fac greseli. Cand ai 20 de ani, mai ai timp. Cand ai trecut de 60 de ani, nu-ti mai permiti sa il pierzi.
Cum de ati ales sa studiati la Belle Arte? De unde aceasta aplecare spre arta?
Am avut intotdeauna un talent pentru asta, l-am mostenit probabil de la bunica mea. Dar aveam un talent minor, nu era o vocatie. Scoala mi-a slefuit ochiul si astfel am devenit critic de arta, de moda, de arhitectura. Cu toate ca n-am continuat pe calea asta, am ramas cu tot ce am invatat si am putut sa aplic aceste informatii mai departe in viata.
Va mai aduceti aminte primele show-uri de moda, de la inceputul carierei dvs. ca jurnalist? Cum era aceasta lume in anii ’70-’80?
Era absolut feeric! Show-urile mari, internationale, de la Paris si Milano, erau fantastice! Pe vremea aceea creatorii de moda erau mult mai privilegiati, nu exista inca aceasta presiune economica. Puteau fi mult mai creativi, mai extravaganti – prezentarile lor erau adevarate spectacole. Dupa ce mergi la 20 de show-urile ale aceluiasi creator, insa, incep sa devina putin repetitive.
Ce prezentari v-au impresionat cel mai mult atunci?
Spectacolele lui Lagerfeld erau intotdeauna extraordinare, cu mult umor si creativitate. Jean Paul Gaultier era foarte interesant, Armani, de asemenea, pentru ca imi place stilul lui sobru, primele defileuri ale lui Yves Saint Laurent, la sfarsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, au fost iarasi memorabile. A fost o lectie in a intelege frumusetea, proportiile. Dar moda are si partile ei rele. E un mediu foarte malitios, unde tot ce ai facut in trecut nu are mare importanta si trebuie sa te dovedesti de fiecare data. Esti supus judecatii unor oameni care poate n-au inteles ce ai vrut, e o presiune comerciala enorma, mai ales in zilele astea. Si sa mai faci ceva proaspat si creativ si nou de patru ori pe an e foarte solicitant.
L-ati pomenit pe Karl Lagerfeld. Ati avut o relatie destul de apropiata cu el, cum era ca om?
Genial! Era putin rautacios pe atunci si mai putin stilizat, daca vreti, decat acum. Acum e un personaj de teatru care s-a construit. Era mai proaspat cand l-am cunoscut eu. Puteai sa te apropii mai mult de el, am fost chiar si la el la Monte Carlo, acasa. Dar e un geniu si unui geniu poti sa-i pardonezi multe.
In plus, avea o cultura deosebita pe care se baza creativitatea lui. Tin minte ca mergeam la el si avea teancuri de carti in toate limbile pe care le citea. Mai facea cadou carti – si mie mi-a dat mai multe.
Si de Giorgio Armani v-ati apropiat la fel, in calitate de jurnalista…
Da, fiindca el era mai ascetic si mai retras. Era destul de timid in felul lui. Am fost una dintre primele jurnaliste care a venit la el cu o echipa de filmare. Inainte sa apara Fashion TV si toate posturile specializate care exista astazi, am fost printre primele care aveau asa ceva. Cred ca lui i-a placut felul in care abordam subiectele, a apreciat faptul ca reprezentam cinstit lucrurile. Si cred ca a avut impresia ca nu il tradam niciodata.
Stiu ca i-ati luat un interviu in exclusivitate lui Armani imediat dupa ce a murit partenerul lui de viata, Sergio Galeoti, dar ca, pentru ca a spus niste lucruri foarte intime, ati preferat sa nu publicati acea parte a materialului.
Da, fiindca partea aceea era o conversatie personala si nu avea neaparat relevanta pentru audienta. Asa ca am preferat sa o pun deoparte. Si cred ca asa era corect si din punct de vedere jurnalistic.
Atitudinea dumneavoastra este extrem de rara astazi, cand toti jurnalistii se lupta pentru exclusivitate si senzational.
Ar fi fost o tradare a unei conversatii privilegiate. La cateva saptamani dupa interviu i-am trimis filmarea integrala, cu un biletel pe care i-am scris “Asta a fost o conversatie personala” si, tot in acel pachet, am inclus si filmuletul de cateva minute, insotit de un alt bilet pe care scria “Asta va aparea pe post”. Am folosit doar fragmentele care nu erau personale – de-a lungul carierei mele am ramas cu kilometri de film pe care nu le-am folosit niciodata. El nu a comentat cand a vazut ce am facut, dar stiu ca din acel moment a avut incredere in mine.
Nu stiu daca e rezultatul carierei impresionante ca jurnalist de moda, dar aveti un stil vestimentar impecabil. Ne puteti da cateva sfaturi pentru cititoarele noastre?
Eu stiu ce-mi vine si ce nu-mi vine. Nu port niciodata lucruri care sunt ultima moda, fiindca deseori nu sunt elegante si nu mi se potrivesc. Mare parte din felul in care ma imbrac este dictat de faptul ca traiesc in avion si printre valize, asa ca mi-am creat un fel de uniforma. Gandesc mereu in grupuri de culori si stiu sa combin lucrurile: cumpar o fusta de la New York, o jacheta de la Londra, un T-shirt de la Bucuresti si le port impreuna.
De obicei incerc sa gasesc materiale de buna calitate si cumpar cand sunt reduceri, pentru ca nu-mi permit intotdeauna marcile si calitatea care imi plac. La mine tinutele se rezuma de obicei la pulovere, T-shirts si fuste sau pantaloni. Seara am de obicei fuste lungi, elegante, dar nu port rochii lungi, complicate. Am foarte multe accesorii si atunci pot sa schimb mereu aspectul unei tinute.
Slabiciunea mea sunt pantofii si cizmele bine croite. Imi face placere cand cineva zice: “Uite, asta arata a Marina”. Si nu-mi place sa fiu “produsul” cuiva, nu m-as imbraca niciodata din cap pana in picioare intr-un singur designer. Pe ei asta ii amuza de obicei. Foarte des vedeam ca o idee vestimentara pe care o aveam se traducea intr-o colectie. De exemplu, tin minte ca aveam un parka de matase si acela a devenit o piesa in colectia de seara a lui Oscar. Le placeau combinatiile mele.
Printre altele, in prezent sunteti presedintele onorific al Fundatiei Hope & Homes For Children Romania, care se ocupa cu dezinstitutionalizarea copiilor orfani. Povestiti-ne despre munca dumneavoastra in acest domeniu.
Sunt implicata in activitatea acestei fundatii de 15 ani. Am fost prezenta chiar de la inceputurile ei, cand am scos primul copil din orfelinat. Sunt implicata in tot felul de activitati, de la colectari de fonduri, la realizare de discursuri pentru a sensibiliza oamenii, la formarea echipelor noastre, la contact direct cu publicul, la interventii politice. Mi se pare ca asta e una dintre cele mai importante fundatii din Romania, pentru ca se ocupa de copiii nostri cei mai vulnerabili si felul in care rezolvam problema lor va afecta direct Romania pe care o avem in viitor.
Pe 20 martie, HHC Romania organizeaza prima sa gala, intitulata “Twin Art”. De unde a pornit aceasta initiativa?
Alexandru Tomescu, solistul galei, a fost impresionat de povestea acestor copii si, ca mine, are o mare admiratie pentru echipa care face asta – sunt vreo 30 de tineri in total, baza noastra fiind la Baia Mare. Alexandru are o echipa intreaga care se ocupa numai de asta, iar noi, cei de la HHC, suntem beneficiarii evenimentului.
Intentia este dubla: sa sensibilizam oamenii, pentru ca nu se vorbeste destul despre situatia reala a copiilor. Si, evident, sa strangem fonduri, pentru ca este o vesnica nevoie de bani, nu doar sa-i sprijinim pe cei care sunt deja in grija noastra, ci sa ne ocupam si de cei 15.000 care mai sunt de scos din institutii. Noi ne ocupam de copii de la inceput pana la sfarsit. In Romania institutiile ii dau afara la 18 ani, noi avem grija de ei cat este necesar: ii ajutam cu joburi, cu locuinte, raman in baza noastra.
Revenind insa la gala, s-a implicat mai multa lume. Pe langa Alexandru Tomescu, care e un mare sufletist, s-a implicat si domnul Andrei Licaret, pianistul, si Amalia Enache, care este ambasador special Hope and Homes. Va fi o seara foarte frumoasa: se vor vinde niste creatii de-ale Malvinei Cervenschi, va fi recitalul si apoi un cocktail. Voi participa si eu, evident, in calitate de invitat de onoare.
