În aceste momente în care suntem loviți nu doar de virusuri periculoase, ci și de teorii periculoase, consider că a vorbi este un act de responsabilitate.
La sfârșitul lunii iunie, de ziua mea, pe lângă urări de bine am primit și-un dar aparte: SARS-CoV-2. Pot să-l numesc astfel, pentru că marile încercări vin, de regulă, și cu grație divină.
Am urmat imediat protocolul de tratament, iar astăzi sunt bine. Foarte bine.
Înainte de mine, nu știam pe nimeni care să fi fost purtător al virusului Covid-19. Sigur, citisem în presă despre Prințul Charles, despre Madonna, despre Tom Hanks, Mel Gibson, Placido Domingo, jucători NBA, sportivi de performanță și mulți alții, însă niciun apropiat de-al meu...
Stiu că mulți oameni se întreabă dacă e real acest virus, pentru că „nu cunosc pe nimeni care să-l fi avut”. Nu cunosc ÎNCĂ...
De la bun început am fost conștientă că, pentru orice om nevoit să iasă din casă, e doar o chestiune de timp până când s-ar putea îmbolnăvi de Covid.
Iar la mine s-a întâmplat, paradoxal, tocmai într-o perioadă în care am stat aproape numai în casă.
Eram în mijlocul sesiunii și-am simțit că obosesc crunt. Așa, dintr-o dată! Învățam mult, asa ca mi-am închipuit că e firesc să fiu epuizată, mai ales ca înaintea examenelor mai fãceam și nopti albe repetand. Totuși, aveam impresia că energia îmi este stoarsă mai ceva ca o lămâie-n limonadă. Dar nu m-am îngrijorat. Fiind extrem de ocupată, în ultima lună, nu am fost nici la mare, nici la munte, nicăieri.
După două zile de oboseală crâncenă, am început să fac și o ușoară febră. Nu mult. Cam 38,5. Însă destul cât să îmi indice că ceva nu era în regulă.
Așa că, la recomandarea domnului doctor Alexandru Rafila, am mers la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” să-mi fac un test. Am fost anunțată că a ieșit pozitiv. Imediat, toată familia s-a testat și toți au primit același rezultat.
„Credeam că asta a fost tot, însă virusul își făcea doar încălzirea”
Ne-am internat cu simptome ușoare, spre deloc (copilul a fost inițial asimptomatic) și acesta este momentul în care virusul te poate păcăli crunt.
Ai impresia că nu ai nevoie să fii în spital, pentru că ești bine, că te poți trata prea bine și acasă... Doar că nu e așa. Cel puțin în cazul meu nu a fost.
Când am ajuns la spital, aparent eram bine. Pentru o scurtă perioadă, niciun alt simptom nu a mai apărut. Credeam că asta a fost tot.
Virusul, însă, își făcea doar încălzirea...
Imediat ce am fost preluați în spital, medicii ne-au administrat tratamentul aferent protocolului, pe care l-am urmat până la capăt.
Citisem declarațiile unui medic oncolog care afirma că tratamentul pentru Covid e mai agresiv decât cel pentru cancer. Și am aflat acest lucru pe propria piele.
După două săptămâni de medicație, ficatul mi-a fost afectat. Chiar și la o lună distanță, încă resimt efectele. Insă consider că e un preț mic pe care pacientul îl plătește pentru beneficiul de a evita un pericol mult mai mare.
Și pentru că nu mă simțeam rău deloc, recunosc că m-am întrebat de ce primesc același tratament pe care îl iau și ceilalți mai sever afectați. Răspunsul la această întrebare mi l-a dat tocmai virusul. Câteva zile mai târziu…
Când am dezvoltat o ușoară tuse. Gustul și mirosul au dispărut și ele.
La examenul radiologic - nimic suspect, în analizele de sânge - nimic suspect.
Surpriza cea mare a fost că în a cincea sau a șasea zi de spitalizare, am simțit că nu mai pot să respir.
Nu, nu aveam căile respiratorii blocate. Puteam să trag aer adânc în piept, însă oricât de mult aș fi inhalat, de la gât în jos aveam impresia că tot corpul se transformă într-o sită prin care se risipește tot oxigenul, iar în plămâni ajunge doar foarte puțin.
Practic, te sufoci respirând.
Copilul părea perfect sănătos când a intrat în spital. După câteva zile, în care a fost foarte energic și vesel, au urmat, însă, altele la polul opus. Febră ridicată zile în șir, în două dintre ele având constant 40°C.
Îmi era frică să nu cumva să aibă aceeași senzație de lipsă de oxigen și să nu îmi poată spune - are doar trei ani.
Eu am reușit să îmi autoreglez respirația și să depășesc momentele acelea. Au fost mai multe astfel de reprize.
Însă în acele episoade, am simțit din plin ce înseamnă de fapt Covid. Nu e o simplă răceală...
„Virusul are multe simptome, însă privarea de oxigen e unul dintre cele mai crude”
Și Felix, partenerul meu, a resimțit-o, deși simptomele lui au fost cu totul altele. De la frisoane, la probleme de stomac, până la pneumonie.
Când am primit examinările radiologice, ni s-a reconfirmat cât de imprevizibil atacă virusul, de multe ori fără să-ți dea de bănuit că el lucrează tacit...
Deși eu tușeam, iar Felix nu, analizele au arătat că el era cel care, în mod cu totul și cu totul neașteptat, dezvoltase probleme pulmonare. Fară să-și dea seama. Probleme pe care, dacă am fi stat acasă fară să le investigăm, nu le-am fi putut sesiza decât, probabil, îngrijorător de târziu. Când mi-am dat seama că organismul meu are capacitatea de a-și regla debitul oxigenului, pastrându-mi calmul în momentele critice, am știut că sunt printre cei norocoși, care vor trece cu bine.
Astăzi sunt bine. Foarte bine. Cu toții suntem. Mulțumită lui Dumnezeu și medicilor!
În spital, imaginile cu cadrele medicale purtând combinezoanele mult cunoscute sunt cu adevărat impresionante pentru firile sensibile. Inițial te sperie.
Ai impresia că ești personajul principal dintr-un film apocaliptic. Filmul vieții tale însă…
La această impresie contribuie și recipientele de unică folosință, din salonul de spital, pe care sunt imprimate cu majuscule tot felul de mesaje și pictograme grave: TOXIC, PERICOL etc. Fiind înconjurată de ele, îmi dădeam seama că practic orice atingeam avea potențial toxic. Și așa te și simți pentru ceilalți: toxic!
Îți dorești să ai parte de îngrijire, dar te simți totodată vinovat că poți fi un potențial pericol pentru cei care vor să te salveze.
Mărturisesc cât se poate de onest că eu dacă aș lucra în acel mediu, aș încerca să ating cât mai puțin din tot ce mă înconjoară.
În schimb, personalul medical m-a impresionat profund. Asistentele de la Secția 11 Copii a Institutului „Matei Balș”, care ne aduceau medicamentele, ni le dădeau în mână. Le spuneam constant, să le lase pe masă și să iasă repede de la noi, să nu ne mai atingă.
Și, totuși, ignorau sugestiile mele. Ba chiar încercau să se joace (ușor, timid) cu Filip, fiul meu. Și ele au copii acasă, și lor le era teamă. Și totuși... Încercau să păstreze o doză de normalitate.
Noi încercam să le protejăm atât cât puteam. Să limităm atingerile cu ele, să purtăm mască ori de câte ori intrau în camera noastră. Altceva nu prea aveam ce să facem în plus, deși îmi doream să pot fi mai folositoare de atât.
Noi, ca pacienți, după câteva zile de internare, plecăm din spital. Însă personalul medical nu pleacă niciodată.
Din toată acea costumație specială, noi nu le-am văzut decât ochii. Nu știm cum arată persoanele care ne-au făcut bine, însă ochii aceia nu îi vom uita niciodată!
Oricât de științifico-fantastic ar arăta, în spatele acelor combinezoane se află oameni. Cu aceeași teamă ca și noi. Dar cu riscuri mai mari decât avem noi.
Mi s-a părut impresionant că Felix, deși cel mai afectat dintre noi, încerca permanent să le facă să râdă, să le facă să uite de situația delicată în care se aflau și rămâneau.
Repet, noi, pacienții actuali și cei care vor urma, după 10 - 14 - 20 de zile, mai devreme sau mai târziu, plecam. Însă ele nu pleacă niciodată.
Și în situația aceea de criză, am redescoperit în el același om de excepție pe care îl știam.
Una dintre asistente ni s-a și confesat că e o ușurare când intră la noi.
În primul rând pentru că nu eram un caz greu, iar în al doilea rând pentru că Felix reușea extraordinar de bine să creeze o atmosferă degajată. Și el era speriat, dar când veneau cadrele medicale era tot un zâmbet și o sursă inepuizabilă de glume.
După zece din cele 15 zile petrecute în spital, am simțit că ne revenim. Eu mi-am pierdut din start simțurile olfactiv și gustativ.
Ca un paradox, deși nu puteam să percep niciun gust, apa mi se părea greu de ingerat. Aș fi băut doar suc, ceea ce este cu totul inedit pentru mine, pentru că, de regulă, eu nu beau sucuri, ci doar apă. Probabil simțeam nevoia de o ușoară aciditate... Nu pot să îmi dau seama.
În dimineața zilei a 10-a, în momentul în care o asistentă a intrat în salonul nostru pentru a împlini ritualul tratamentului, i-am simțit parfumul... Mi s-a părut atât de frumos! Este incredibil cum privarea de un simț te face să apreciezi atât de mult ce ai pierdut.
Janina Nectara: „Atunci mi-am dat seama că trece”
Ușor-ușor mi-am recăpătat și gustul. Apoi tonusul. Și, într-un final, am revenit la rutina zilnică și am continuat susținerea online a examenelor care mi-au mai rămas în sesiune.
S-a întâmplat într-o zi ca vizita asistentelor să fie chiar în mijlocul unei testări contracronometru. Am fost plăcut impresionată că au înțeles perfect situația și au ales să meargă să vadă alți pacienți, ca să-mi ofere timp, să termin examinarea.
Sunt detalii care îmi rămân în memorie. Detalii care fac diferența, pentru că oamenii fac diferența.
Din punct de vedere emoțional, cea mai afectată este bona copilului, care a fost și ea în spital. Resimte din plin un stigmat social nemeritat.
Mulți dintre prietenii săi au impresia că e un potențial pericol pentru ei, așa că au izolat-o.
Neștiind că ea este, de fapt, cea mai sigură persoană cu care ei se pot întâlni acum. Dezvoltând anticorpi, ea nu mai poate lua (și deci nici transmite) acest virus.
Cel puțin în următoarele luni, până când virusul nu suferă o nouă mutație, moment în care putem fi cu toții expuși, din nou, în fața aceluiași pericol, ca orice altă persoană.
Deși încă evită să vorbească cu cei cunoscuți despre acest subiect, din fericire, a înțeles că sunt mulți oameni care merită să fie protejați, iar împărtășirea acestei experiențe poate că îi va ajuta să acționeze corect. Indiferent că există riscul zdruncinării microuniversului celor care se definesc a-i fi prieteni doar declarativ.
Chiar și cu protecția anticorpilor, păstrăm în continuare limitările indicate și purtăm permanent mască inclusiv în aer liber.
Până la urmă, trebuie să fim cu toții conștienți de un lucru esențial.
„Masca mea te protejează pe tine, masca ta mă protejează pe mine”
Probabil nu vom ști niciodată exact ce s-a întâmplat.
Am reluat în gând fiecare mișcare, fiecare mică ieșire pentru a cumpăra o ciocolată (pentru că, în ultima lună, cam la asta s-au rezumat ieșirile mele din casă) și nu am putut găsi un moment T0 care să mi se fi părut periculos pentru sănătatea mea. De fapt, nici nu mai contează.
Ce e cu totul îmbucurător este faptul că niciun apropiat cu care intrasem în contact nu a avut de suferit. I-am anunțat pe toți, să-și facă testul și, din fericire, la toți rezultatul a fost negativ.
După ce am ieșit din spital, am mai stat acasă aproximativ încă două săptămâni în autoizolare. Nu era neapărată nevoie, căci virusul nu mai era detectabil în testele PCR. Eram vindecați.
Vezi și VIDEO: Edmond Niculușcă, despre următorul mare pericol după Coronavirus
Totuși, ca o extra măsură de protecție a celor dragi, am ales să nu întrăm în contact cu nimeni, să nu ieșim din casă.
Adevărul este că, în toată această poveste, dacă reușesc să găsesc o parte bună este aceea că am fost împreună cu familia.
De unul singur, în spital, poate fi extrem de deprimant, iar starea de spirit este esențială pentru o recuperare cât mai eficientă și rapidă. Ai nevoie de tot suportul posibil.
Să treci prin momente în care să nu poți respira și să mai fii și singur e o provocare cel puțin...
Ne-am tot gândit și ce ne-am fi făcut dacă băiețelul nu ar fi fost testat pozitiv. În grija cui l-am fi lăsat dacă ar fi trebuit să ne internăm doar noi?
La primul răspuns, ne-am grăbi să spunem bunici/prieteni...
Dar gândiți-vă așa: doi părinți, ambii purtători ai unui virus total imprevizibil, potențial letal, te roagă să le iei în grijă - nu știi pentru cât timp - copilul testat negativ. Însă chiar dacă este momentan negativ, asta nu înseamnă că el nu poate fi purtător al virusului care să se manifeste câteva zile mai târziu, doar perioada de incubație este de două săptămâni. Așadar, dintr-un copil negativ se poate transforma de la o zi la alta într-un pacient pozitiv.
În plus, și dacă am avea această siguranță, că nu va dezvolta boala deloc, totuși, el trebuie preluat de la niște părinți care au virusul, deci cum facem transferul logistic al copilului, al bagajelor? Cine le atinge, cum le dezinfectăm... Ce riscuri sunt...
Vă dați seama perfect că este extrem de complicat ca cineva de pe lumea aceasta să accepte să-ți ia în grijă copilul în această situație. Sunt sigură că bunicii s-ar fi oferit, dar n-am fi acceptat noi.
Cunosc o familie care a mers în spital cu copiii sănătoși pentru simplul motiv că nu a avut cu cine să-i lase. Nimeni nu a acceptat să stea cu niște copii ai căror părinți erau afectați. Evident că odată intrați acolo, copiii s-au infectat și ei. Din fericire, sunt bine cu toții acum.
Acum, că am trecut prin această experiență, pot spune că nu îmi mai este teamă. Înțeleg perfect prin ce trec părinții în astfel de momente și dacă prietenii mei ar avea nevoie să fiu tutelă provizorie pentru copilul lor, pentru că ei ar trebui să rămână în spital, nu aș ezita.
Însă recunosc că dacă aș fi primit o astfel de rugăminte înainte de a afla ce este Covid, poate că m-aș fi gândit mai mult.
Oamenilor, cel mai mult, le este frică de necunoscut. Iar eu sunt om...
Astăzi, nu mă sperie nici Covid - știu că este o afecțiune peste care se poate trece. Nu mă sperie nici combinezoanele - știu că în spatele lor sunt doar oameni.
Este doar o situație de viață prin care cei mai mulți dintre noi vom trece.
Și dacă o să vi se întâmple, să nu vă simțiți vinovat(ă)! Știți ce trebuie să faceți și sunt convinsă că urmați demult toate recomandările pentru securitatea voastră.
Noi ne-am torturat mental zile în șir, fiecare simțindu-se responsabil pentru situația respectivă. Însă adevărul este că atunci când te liniștești, vine și înțelepciunea și poți vedea clar că acest virus poate fi contractat oricând, oriunde, de către oricine. Cu toate măsurile de siguranță, câteodată e inevitabil.
Dacă se va întâmpla, nu trebuie să vă sperie! Trece! O să fiți bine!
Însă mulți dintre noi pot să nu fie bine dacă prea multe persoane se îmbolnăvesc deodată. Așa că iată-mă aici, alegând să expun detalii intime ale experienței prin care am trecut, pentru a pleda pentru siguranță.
„Alegeți siguranța!”
Nu sunt aici pentru sfaturi. Nu mi-a plăcut niciodată să le ofer. Știți cum e cu sfaturile: cei care ar avea nevoie de ele nu le ascultă, iar cei care nu au nevoie… degeaba le ascultă.
Totuși, dacă încă nu știți ce să credeți, vă invit să faceți un mic exercițiu. Pariul lui Pascal.
Dacă aleg să cred că există Covid și acesta nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există și el există cu adevărat, atunci pot pierde totul.
