Autoizolarea mi-a arătat că nu suntem prizonieri în propria casă, suntem prizonieri ai propriilor aspirații. Și e în regulă. Se rezolvă!
De când mă stiu, am fost mereu contracronometru. Am alergat continuu după cele mai ambițioase proiecte. Cu multă muncă și cu ajutorul Celui de sus, au și ieșit.
Am inițiat primul proiect personal online de modă din România - FASHION avec PASSION.
Nu înainte de a studia MODA, atât la Paris, cât și în Romania, la Facultatea de Arte, sau de a-mi consolida, ulterior, experiența lucrând în New York, pentru Oscar de la Renta, creatorul de modă preferat al Primelor Doamne ale Americii: Michelle Obama, Laura Bush, Hillary Clinton.
Am ales calea cea grea. Am înțeles că drumul spre rezultate nu are scurtături. Iar efortul a fost răsplătit într-un final.
Împreună cu câțiva prieteni din America, UK, Italia și Asia am avut privilegiul de a primi primele proiecte de endorsment pe care marile branduri le inițiau, pentru prima dată în istoria modei, cu persoane din afara industriei cinematografice & muzicale.
În vremurile acelea de pionierat, se conturau primele staruri ale epocii guvernate de internet, unele transformate, în timp, în adevărate instituții media - new media.
Parcursul meu a fost palpitant! Devenisem prima jurnalistă română independentă care era invitată la toate show-urile de la Paris Fashion Week, Milano Fashion Week, New York Fashion Week etc.
Devenisem singura româncă non-model cu care cele mai exclusiviste branduri - Gucci, Armani, Roberto Cavalii, Dolce&Gabbana, Breitling - au inițiat proiecte de imagine și de ambasadoriat.
Totodată, singura care a scris vreodată la cea mai influentă revistă de modă din lume - VOGUE.
Cei din industria modei știu perfect cu ce concurență copleșitoare trebuie să te lupți pentru reușitele din cea mai competitivă și schimbătoare industrie din lume. Toate acestea se întâmplau doar pe plan internațional.
Concomitent, aveam proiecte în desfășurare și în Romania. Scriam pentru publicații autohtone și colaboram și cu o emisiune TV, în cadrul căreia vorbeam despre subiectele în vogă pentru publicul român.
Am muncit enorm pentru fiecare proiect în parte, dar nu m-am oprit. Nu m-am oprit niciodată să sărbătoresc, așa cum ar fi fost firesc (și mi-o reproșez acum). Dimpotrivă! Am plusat. Am muncit și mai mult și-atunci alt proiect a venit. Și tot așa.
Am fost obosită? Da! Și încă cum... Însă, fiecare cărămidă depusă la acest efort constant s-a soldat mereu cu încă și încă o premieră. Așadar merita, aveam mobilul motivației permanent.
Prin urmare, am plusat și mai mult, pariind pe o carte care nu-ți vine la mână de prea multe ori: sănătatea. Că să țin pasul cu toate, nu îmi permiteam să dorm decât 4-5 ore pe noapte. În fiecare noapte. Timp de vreo 10 ani... Cu cât numărul proiectelor creștea, cu atât sănătatea se clătina. Un raport de proporționalitate inversă de care mi-am dat seama doar după ce am ajuns la spital. Era previzibil. Inevitabil.
La spitalul de urgență, multitudinea de analize făcute nu a reușit să elucideze misterul colapsului organismului meu. Însă o discuție detaliată cu medicul, care a avut inspirația să mă întrebe cum arată o zi obișnuită din viața mea, a lămurit situația. Trăiam prea alert.
Practic, ardeam mai rapid decât o lumânare
Diagnosticul: epuizare cronică - efect al solicitării zilnice la care mă expuneam singură. Nu-mi părea un diagnostic sever, deși când mâncam, ajunsesem să fac pauză între două linguri, ca după un lung maraton. Oboseam mâncând. Aici se ajunsese.
„De oboseală cronică poți muri”, mi-a concluzionat medicul. Aveam doar 30 de ani.
Recuperarea a fost dificilă. Nu din punct de vedere fizic, sunt încă foarte puternică - dovadă rezistența în acest ritm nebun atâta amar de vreme.
Creierul era cel care nu voia să accepte pauza. Și-o dorise atât de mult, că acum, că o avea, nu știa ce să facă cu ea. Cam ce experimentează toată lumea zilele acestea...
După 10 ani de cursă contracronometru, am decis să nu mai las timpul să mă guverneze pe mine, ci să îmi fac eu răbdare pentru el. Și-apoi am simțit că și el are răbdare cu mine.
Am început să pun punct. Tuturor evementelor, proiectelor super solicitante, angajamentelor extra program. Colaborărilor cu revistele, cu televiziunile, cu brandurile. Nu mi-am luat la revedere în mod oficial niciodată. Încă mai lucrez cu unele dintre ele, însă aleg colaborările cu mare grijă.
Nu sunt zen nici acum (aș fi vrut eu). Sunt, însă, în working-progress.
Am ales să continui să fiu ambasadorul Gucci în Romania al proiectului umanitar global Chime for Change, să fiu ambasadorul digital al brandului elvețian de ceasuri Breitling.
Între timp, am finalizat, după eforturi de aproape doi ani, campania de mândrie națională, FEMEI pe BANCNOTE, un demers de excepție în urma căruia, pentru prima dată în istoria României, meritele și chipurile femeilor valoroase ale națiunii vor fi ilustrate pe bancnotele naționale.
Concomitent, pentru că mă fascinează natura, m-am înscris la o nouă facultate, la care îmi doream să studiez demult - inginerie agronomică. O știință care, în contextul actual (și nu numai), este mai importantă decât 99% dintre celelalte.
Da, știu că sunt norocoasă că am privilegiul de a alege.
În lumea aceasta sunt oameni mai pregățiți decât mine, mai spirituali decât mine. Pur și simplu, mai buni decât mine. Și n-au opțiuni.
Dacă suntem cu toții sinceri până la capăt, la aceeași concluzie veți ajunge și voi. Însă pentru toți cei care au opțiuni (pentru care o lună de zile în casă, fără job, nu e un exercițiu de supraviețuire) - un mesaj din suflet: lăsați un pic timpul să treacă peste voi! Măcar un pic.
Am trecut prea rapid de la euforia de a sta cu familia, momente pe care ni le-am dorit mereu (remember?) la – deja protestul – „cât o să ne mai țină în casă”. Cam cu aceeași viteză cu care ne-am grăbit să ne trăim zilele și până acum.
Statul acasă nu e chiar stat. Nu ar trebui să fie. Distanțarea socială, paradoxal, ne aduce mai aproape de noi înșine. Și de ceilalți.
Știu prin ce trec mulți oameni activi acum. Ni se întâmplă tuturor. Unii se simt prizonieri în propria casă. Prizonierii propriei vieți. Care, pentru că nu e ca-n povești, iată de unde impulsul de a rupe ușa cu prima ocazie...
Mai e și neliniștea că trebuie să rămâi în casă, deși business-ul (sau locul de muncă) ți-a fost deconectat de la aparate. Te simți legat de mâini.
Plus nesiguranța zilei de mâine, doar rezervele nu sunt interminabile. La care se adaugă neliniștea că avem părinți, copii sau bunici de protejat. O presiune imensă, care poate refula în două moduri.
• Să ne plângem de toate mărunțișurile (parcuri închise, reuniuni interzise), alimentând-ne panica pe care o transmitem și altora.
• Să ne continuăm viața, adaptându-ne și bucurându-ne de faptul că ÎNCĂ suntem bine.
Când ne-am născut, nu a semnat nimeni vreun contract cu viața, cu clauzele știute dinainte. Nu ne-a garantat nimeni că în viața noastră n-o să fie războaie, pandemii, anarhie... Viața nu ne-a promis nimic, ca să avem acum dreptul să fim suăarați că nu s-ar fi ținut de cuvânt.
Schimbările vin mereu cu mari opoziții. Însă adaptabilitatea e apanajul inteligenței.
O să trecem noi și peste asta!
Avem doar un mic preț de plătit, în prezent, pentru privilegiul și libertatea de a fi împreună, din nou, în viitor.
Da, criza ne-a prins având multe nevoi. Fizice, emoționale... Le aveam și înainte, doar că ritmul alert ne făcea să mai uităm de ele. Dar sentimentele îngropate, nu mor niciodată.
Și când timpul se transformă într-un mic ocean de zile libere, încep să iasă la suprafață toate emoțiile ținute în adâncurile rațiunii până atunci.
Rămâne doar să agităm din nou oceanul, pentru ca ele să se ducă din nou la fund... Iar oceanul se va agita din nou în curând. Prea curând poate...
Sau… Avem opțiunea de a ne acorda un pic mai multă clemență, mai multă acceptare... Cred că vaccinul de care avem nevoie e fix cel cu empatie, cu noblețe sufletească și, nu în ultimul rând, aș mai adăuga încă o substanță activă, extrem de importantă: blândețe față de propria persoană.
Fii bun cu tine!
Mulți dintre voi faceți deja atât de multe să vă ajutați familia și cunoscuții să rămână sănătoși, să treacă cu bine peste aceste momente... În încercarea de a fi permanent puternici pentru cei dragi, nu uitați, însă, de voi!
