Te-ai gandit vreodata cu adevarat ce se intampla cu copiii abandonati care fac 18 ani? Acei copii crescuti in centrele de plasament de catre stat pana la varsta la care noi toti speram sa-i avem langa noi ca cetateni responsabili, nu tineri traumatizati de traiul in comun alaturi de alte sute de parasiti ca ei.
N-are o directie. Isi poarta pasii pe strazi fara sa stie incotro s-o apuce si nici cui sa ceara ajutor. Alex e singur. Din cand in cand, cand mai uita de asta isi face curaj si se gandeste la viata frumoasa pe care o va trai. Are 21 de ani. In afara de cateva amintiri, nu duce cu el nimic.
Despre amintiri insa vorbeste putin. Nu se plange pentru ca spune ca a avut noroc sa ceasca intr-un centru unde conditiile erau bune. In stie ca viata cu parintii naturali ar fi fost un cosmar. In ultimul an de liceu din cauza absentelor a fost exmatriculat.
Dupa ce termina scoala, statul isi ia mana de pe ei. Inceteaza masura de protectie sociala, iar ei sunt lasati singuri sa-si faca un rost. Acela este momentul in care pentru cei mai multi dintre ei incepe decaderea.
Alex a dormit in gara un timp, apoi pe unde a apucat ca-ntr-un final sa ajunga la adapostul de noapte din Brasov. De ceva vreme Alex nu mai sta la adapostul de noapte. Si-a gasit de lucru si e voluntar la o asociatie care ajuta copiii abandonati. Acolo au ramas insa multi prieteni de-ai lui, 25 de tineri proveniti din centrele de plasament isi pun capul pe perna noaptea la adopst. De exemplu, Rudi. De mult viseaza sa scrie o carte despre viata in centrul de plasament.
Acesta este este cel mai greu moment pentru ei. Clipa in care isi dau seama ca sunt pe propriile picioare si ca de fapt nu stiu incotro s-o apuce.
I se spune Tomb. Zambeste mai tot timpul si-i priveste cu indulgenta pe cei care se trezesc sa rada de bunatatea lui. De trei ani e pe cont propriu. Si tot de trei ani nu reuseste sa-si gaseasca drumul. Pentru ca statul, cel care l-a crescut, n-a stiut sa-l indrume in viata. Cei pe care ei ii numeau cu generozitate mama, doamnele de la centru, n-au stiut sa-i invete cum sa-si cladeasca un rost. De aceea, astazi sunt atat de multi pe drumuri si atat de pierduti.
De ce se ajunge aici?
Hibele actuale ale sistemului de adoptii romanesc obliga mii de familii la suferinta pentru ca nu pot sa adopte. Procedurile de adoptie dureaza ani, asistentii sociali care se ocupa sunt prea putini, demotivati, prinsi in capcana unui sistem ineficient care permite parintilor si rudelor pana la gradul IV care si-au parasit, maltratat, refuzat categoric copilul sa aiba totusi drepturi asupra lui si sa fie obligatoriu si repetat intrebati daca nu cumva si-l doresc inapoi in casa in care nu l-au primit niciodata.
Legea nu face in asa fel incat suferinta copiilor sa fie crutata. Exista un singur tribunal al copilului in Romania, la Brasov, singurul care poate face ca un dosar de adoptie sa fie o prioritate rezolvabila in saptamani si nu un alt vraf de hartii asteptand sa fie judecat dupa alte si alte fapte de justitie in ani de zile.
In Romania traiesc 40 000 de copii abandonati. Acum stii asta. Nu intoarce capul, nu ii abandona si tu. Sunt ultimele zile in care TU poti semna petitia de pe www.stirileprotv.ro care le poate schimba viitorul!