Situaţia nu este atât de tragică. Tendinţa noastră este aceea de a dramatiza, de a ne repeta încontinuu că nimic nu mai are sens. În prim plan, ne întrebăm cu ce am greşit, ce nu am făcut sau ce am făcut. Suferim, pierdem nopţile gândindu-ne la momentele petrecute împreună, le povestim prietenilor zi de zi cum nu putem trăi fără acea persoană, căutăm metode disperate de a-i atrage atenţia pe reţelele de socializare în speranţa unei minuni. Apoi, fără vreun fel de înştiinţare, trecem peste. Primele 90 de zile sunt cele mai dificile, perioada în care ne aflăm pe „survival mode”. Apoi, ne trezim într-o zi şi ne dăm seama că a trecut.
Descoperim lucruri despre noi înşine. În relaţii, oamenii tind să facă atât de multe compromisuri încât îşi pierd cu totul esenţa. Nu vrem să ne dezamăgim partenerii, aşa că mergem unde vor EI în vacanţe, ascultăm muzica pe care EI o preferă şi purtăm hainele în care EI ne spun că arătăm bine. În momentul în care EI dispar din existenţa noastră de zi cu zi, realizăm că, de fapt, acea jachetă pe care am purtat-o timp de o lună nu este pe gustul nostru şi am fi preferat să ne petrecem zilele libere la mare, nu la munte.
Momentele de singurătate pot fi plăcute. Când nu ne aflam în prezenţa partenerului de viaţă, ne petreceam timpul întrebându-ne ce face, unde e, dacă se simte bine. În momentul în care ne-am eliberat de aceste întrebări care ne măcinau constant, am căpătat, brusc, mai mult timp pentru noi. Avem şansa de a ne „deconecta” complet de lumea exterioară şi de a regândi anumite aspecte pe care nu am avut timp să le luăm în considerare pâna acum.
Mai bine pe cont propriu decât singur într-o relaţie. Unul dintre motivele pentru care ţinem cu dinţii de relaţiile toxice este teama de a fi singur. Gândul de a merge fără partener la evenimente şi de a ne petrece weekendurile singuri ne înspăimântă. De fapt, nu ne temem de singurătatea fizică, ci de ideea de a fi singuri cu gândurile şi sentimentele noastre, de a nu primi un sprijin constant. A fi singur nu coincide cu a te simţi singur, nu este o afecţiune ce trebuie tratată, ci o oportunitate de a face orice şi a ne focusa pentru prima oară dupa mult timp pe propria persoană.
Pentru a găsi persoana potrivită trebuie să renunţi la cea care nu are nimic de oferit. Drumul se incheie când se ajunge la destinaţie. Acest tipar se aplică şi relaţiilor. Doi oameni se cunosc şi se angajează într-un schimb de informaţii şi experienţe. Când cele două părţi nu mai au nimic de oferit, transferul se încheie şi intervine monotonia. Momentul este unul trist, dar reprezintă preţul pe care trebuie să îl plătim pentru a atinge urmatorul nivel de dezvoltare personală.
Există şi alte planuri în afară de cel sentimental. Înainte să ne angajăm în relaţie, aveam anumite aspiraţii şi planuri, dar viaţa de cuplu ne-a făcut să ne reconsiderăm priorităţile. Acum, nimic nu ne mai limitează orizontul de acţiune şi putem căpăta experienţe pentru care nu aveam timp in cadrul relaţiei. De ce să luăm cursuri de şofat când partenerul ne ducea cu maşina unde aveam nevoie sau de ce să facem o achiziţie de care nu se bucură şi persoana de lânga noi?
Trebuie să fim mulţumiţi de noi pentru a putea fi multumiţi într-o relaţie. Este important să existe cineva în care sa avem încredere, dar este mai important să avem incredere în noi înşine. Nu putem găsi pe cineva potrivit pâna nu ştim cu exactitate ce dorim. Oamenii se simt mai fericiţi când se pot exprima liberi, iar o despărţire elimină toate condiţiile si restricţiile care ne-au fost impuse. Aşa că putem folosi timpul petrecut singuri pentru a experimenta, pentru a căuta lucruri care ne pot intregi, ne pot transforma în acel sine autentic care se estompase în umbra partenerului.
În orice caz, nicio despărţire nu este un eveniment nefast şi atât. Este o oportunitate de a trage concluzii în ceea ce ne priveşte atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru, de a lua o pauză şi a face schimbări benefice.