Aveam 16 ani si era prima oara cand un baiat cu muschi imi spunea ca sunt frumoasa. Faptul ca era elev la seral sau, ma rog, fusese inainte sa se lase complet de scoala pe motiv ca in viata iti trebuie doar dorinta de a reusi nu m-au facut sa spun "nu" cand m-a invitat la o cola. Cand ieseam, privirea mea se lipea de el ca un tricou de plastic cu 2 numere mai mici. Lucra la sala tot atatea ore pe zi cate eu stateam la scoala, in banca, cu ochii in tabla si cu gandul la el.
Doua saptamani a durat aceasta poveste de dragoste cu final nefericit. Inainte ca el sa se sature sa piarda timpul cu discutii si eu sa ii spun ca nu sunt gata sa trec la fapte, am apucat sa fac o mare greseala. L-am dus sa-l prezint familiei extinse. Cu tricoul de lycra intins bine pe piept, oja neagra pe unghii si un borcan de gel intins bine in freza, la limita dintre cocalar autentic romanesc si goth deprimat si inarmat ca-n liceele americane, prietenul meu a facut cunostinta cu neamurile mele. Si, cum bine zicea Murphy, cand ceva poate merge rau, cu siguranta va merge rau! Era primul baiat prezentat familiei. De parca asta n-ar fi fost suficient ca sa fie memorabil, a mai si expus filosofia sa de viata, lasandu-mi rudele cu gurile cascate. Cat au ras de el dupa ce am plecat de acolo, n-am de unde sa stiu, dar pot sa imi imaginez.
Noroc ca in adolescenta mea nu era la moda sa pui pe Internet toate fotografiile si toate relatiile. Ghinionul generatiei web 2.0: pentru ei toti gelati si toate pitipoancele lasa dovezi si raman in "galeria rusinii", nu doar in memoria colectiva a gastii sau a familiei.