Am mai vorbit cu voi cu ceva timp in urma despre problema asta – cine face primul pas. Multe cititoare (majoritatea sub 20 de ani) au comentat ca ele fac prima miscare si nu asteapta sa fie abordate de barbati. Poate este mai greu sa faci asta dupa 30 de ani, cand orgoliul joaca un rol mai important.
O prietena se plangea zilele trecute ca a fost intr-un club si o multime de tipi se uitau cu pofta la ea. Dar niciunul nu indraznea sa se bage in seama. A vrut sa impartaseasca experienta ei cu noi (voia sa o scrie pe blogul ei, dar a zis ca se potriveste mai bine in Jurnalul Gloriei)
“Tuturor barbatilor care ma vor,
Am decis sa fac pasul asta pentru ca asa nu se mai poate, oameni buni! In ultima vreme am senzatia ca traiesc intr-o bucla in care nu se intampla nimic pentru ca nici un EL de langa mine nu face primul pas. Ala consecvent, care trebuie facut, nu un gest interpretabil pe care apoi sa-l poata intoarce in favoarea lui la modul "pai nu, era doar simpatie, nu-mi place de tine, vreau sa fim doar prieteni".
Mai acestia, tot ce trebuie voi sa faceti in relatia cu mine e atat: primul pas. I do the rest. I mean it. Am nevoie doar de momentul ala de inceput, stabil, pe care sa pot construi ceva. Poate sa fie orice ne dorim sa fie, nu musai o relatie din care iesim amandoi cu verighete pe degete si copii urland langa. BUT GIVE ME THE BLOODY BEGINNING! E asa de greu? Avand in vedere ca tot efortul ulterior o sa fie al meu in jurul tau, barbatule, cred ca it's fair enough.
De fapt, nu va cer decat sa fiti ceea ce sunteti: barbati. Asta e menirea voastra, sa faceti primul pas. Tu vii la mine, tu esti cel care pune prima caramida”.
Eu empatizez cu ea. Nici mie nu mi-ar veni sa fac primul pas, pentru ca uneorii barbatii pot fi aroganti si nu am chef sa ma confrunt cu vreo atitudine de macho man. Dar nu mi se pare nimic rau in a face tu, ca femeie, primul pas. Ia atitudine, daca ei nu sunt in stare!
Voi v-ati confruntat cu problema asta - sa tot asteptati ca ei sa faca primul pas? Va enerveaza cand nu fac asta?