Credem ca “maine” e undeva la ani distanta si pana atunci vom avea ragaz sa dam gata toate prajiturile pe care le-a putut inventa mintea omeneasca. Sau vom putea gusta din toate friptanele pamantului (cu garnituri duble de cartofi prajiti, desigur). Ori vom simti ca plesnim de la o gelaterie intreaga cu care am incercat sa plecam in pantece.
Asta in loc sa ne dam seama ca “maine”, cand va crapa probabil si penultimul, daca nu chiar ultimul nasture de la camasa primita de Craciun, vom cadea intr-o cumplita depresie care va urla dupa, exact, ciocolata si prajeala. Ne invartim intr-un cerc vicios, culmea, fara sa ardem nicio calorie din invarteala asta, doar le depozitam pe toate, cu miile.
Cand ne bate cineva obrazul ca este peste a 100-a oara cand ne aude ca in curand vom intra la regim, adoptam alta “strategie”: Domne’, imi trebuie un declic. E dificil, nu ma pot decide asa brusc, am nevoie de o revelatie, nu imbratisezi dintr-o data broccoliul fiert. Si uite asa ne mai amagim 3 luni si 5 kile.
Declicul in spatele caruia ne-am ascuns (vorba vine ne-am ascuns, caci declicul saracul nu ne putea acoperi toate sunculitele) va fi cel mai probabil o poza care ne infioara, o oglinda care se nimereste in calea noastra cand ne asteptam mai putin si ne arata in toata… “grandoarea”.
Nu cred ca ce spun sau fac altii ne poate influenta radical apucatul de regim, cred ca doar noi putem sa punem piciorul dolofan in prag. Dar daca am tine macar un pic de tot la noi insine nu ne-am mai pacali atat cu “maine”-le. Ne-am da seama pe ce drum gresit am pornit (sau ne-am rostogolit, de-a dreptul) si chiar atunci cand aproape ca ne dau lacrimile cand ne amintim de rochia rosie care nu mai intra nici pana la genunchi, ne-am spune, cu o voce cat sa auzim numai noi, pentru ca anuntul asta nu trebuie trambitat, “de acum sunt la dieta”. De azi. Din secunda asta. Din chiar clipa in care am realizat ca asa nu se mai poate.
Text preluat pe de www.pofticioasa.ro. Acolo gasesti mai multe aventuri ale Pofticioasei