Cel mai cinic barbat din trecutul meu a dorit sa ramanem prieteni in timp ce el continua o relatie pe care o incepuse in timp ce eram impreuna. Un prieten adevarat, fara indoiala. Zicea ca ar fi pacat sa incetam sa ne vedem, ca doar cu mine poate vorbi intr-un anumit fel, ca doar mie imi poate spune anumite lucruri si chiar o barfea pe actuala fara scrupule.
Din cand in cand ofta de dorul meu sau ma privea cu subinteles ca si cum soarta ne-ar fi despartit ca-n “Casablanca” si ne-am fi reintalnit in Maroc. Si apoi continua sa imi spuna “prieteneste” despre problemele lui in cuplu, ca doar prietenul la nevoie se cunoaste, nu?
A fost nevoie de doua astfel de intalniri bulversante (la care m-am dus ca sa imi arat si sa ii arat ca pot sa-l reintalnesc fara sa lesin de nostalgie) ca sa-mi dau seama ca toata treaba era de-un ridicol sinistru. Nu ne lega nicio prietenie. Nu fusesem prieteni inainte sa ne despartim si nu ne legau sentimente de camaraderie: nu aveam incredere in el si nu il respectam. Si cel mai mult si mai mult: nu voiam sa-i vad privirea de catel plouat cand oricum numai si numai el cu deciziile lui facuse praf relatia noastra si chiar si increderea mea de sine. De prieteni ipocriti nu are nevoie nimeni. De fosti prieteni demni, da.
Asadar, mult mai decent mi s-a parut sa il incadrez pe individ in categoria “fosti prieteni” si sa-l salut cu zambetul pe buze cand ne intalnim intamplator si sa-l intreb ce mai face fara sa-mi pese cu adevarat de raspuns.
Si daca cineva vrea de la noi o relatie apropiata, ar trebui sa se gandeasca la asta inainte sa ne faca sa-l detestam.